Supliment editat de Ziarul Financiar

Gastronomie

Un coltisor de Spania

Acum ca a iesit raportul de tara, noroc ca s-a trezit social-democratia sa dea semne de viata - iaca hop si ei cu o motiune. Mica, da'' e a lor. Bine macar ca ni s-a dat un oarecare ok sa intram si noi in Europa. Sau mai degraba in anticamera UE, dar tot e bine

Acum ca a iesit raportul de tara, noroc ca s-a trezit social-democratia sa dea semne de viata – iaca hop si ei cu o motiune. Mica, da” e a lor.

Bine macar ca ni s-a dat un oarecare ok sa intram si noi in Europa. Sau mai degraba in anticamera UE, dar tot e bine. Chiar daca trebuie sa aratam mainile si batistele la control in fiecare dimineata, ca sa vada tovarasa invatatoare ca ne comportam bine. Si, dupa ce guvernul ne-a aproape integrat, mai raman doua sau trei lucruri de facut si deja suntem in bine. Nu degeaba am ales Alianta – cum n-au fost europenii atenti, cum ne-au integrat. Ce frumos ar fi daca lucrurile or sa mearga in continuare asa. De fapt, si mai bine ar fi daca am reusi sa ne integram fara guvern. Asta ar fi intr-adevar nemaipomenit – democratie totala. Cu Gigi in frunte si poporul dupa el, inainte catre Bruxelles.

In orice caz, aia care traiesc in corturi pe camp, cu tot cu familie si cu gasca aviara, cred ca se simt mult mai impliniti si mai optimisti, acum ca stiu ca Barroso e de acord cu extinderea. Parca mai uiti ca nu ai casa si masa daca te gandesti ca, totusi, esti cetatean european.

Dupa parerea mea, Spania e singurul motiv pentru care chiar merita sa ne integram. Spaniolii ii bat de departe pe toti latinoizii – ce italieni? ce francezi? Sa mergem in Spania sa bem vinul andaluz si sa mancam o paella adevarata si atunci chiar ne simtim mai bine ca ne-am strecurat si noi in Europa pe dosul usii din dos. Si cum sa nu-ti placa un popor care a ridicat siesta la rangul de sarbatoare nationala? Adica pauzele lungi dintre scurtele momente de munca. Si ei au tot felul de minoritati – filonul gipsy e foarte bine reprezentat si alcatuieste chiar jumatate din natie. Marinimosi fiind, ne-au chemat si pe noi la cules de capsune, iar ai nostri se simt acolo mai acasa decat in tara. Cat despre coridele pe care toata lumea le critica, recunosc ca sunt un sport sangeros si nedrept pentru ca in 99% din cazuri taurul nu are nicio sansa, dar macar sunt o activitate barbateasca. Inca un motiv pentru care sa te duci in Spania sunt dansele – adica spanioloaicele frumoase si focoase. Iar tara in sine e o minune, cel mai frumos colt din Europa, care incepe de la stanca lui Jabal Tareq – adica Gibraltarul – si merge pana la Santiago de Compostela.

E un loc arhaic, inchis, misterios, cu castele si donjoane, palate si tot felul de rivalitati intre zone. Cel mai bun exemplu: taximetristul din Barcelona care declara cu patos ca ar fi in stare sa se duca in concediu chiar si in Germania decat sa-si pangareasca incaltarile cu asfaltul madrilen.

Toate gandurile astea mi se invalmaseau prin cap in timp ce ma indreptam catre asa-numitul El Vino Tapas, o bucatica de Spania aciuata intr-o zona cat se poate de veche a Bucurestilor, pe Mihai Eminescu, langa Biserica Tuturor Sfintilor.

Locul e inghesuit, dar intr-un sens placut, pentru ca te simti exact ca in carciumioarele spaniole unde te duci sa mananci niste tapas si sa bei un pahar de sherry Tio Pepe, atat de sec incat simti ca bei praf. E un restaurant asa intim ca parca ti-e si oarecum jena sa intri, pentru ca ai senzatia ca e numai pentru obisnuitii casei si prietenii patronului. Dar stresul dispare cum pasesti inauntru si descoperi o chelnerita blonda, rapida si foarte amabila, care iti recomanda specialitatile si alearga in sus si-n jos pe scara de lemn ca sa-ti aduca mancarea aburinda. Indemnat de chiotele inregistrate ale unui cantante cat se poate de iberic, am comandat mai multe feluri de mancare si mi-am amintit cu placere de carciumile din sudul Spaniei. Si acolo sunt mici si inghesuite, dar spaniolii n-au secrete si vorbesc atat de tare ca oricum stie tot satul ce se intampla. Tot in Spania exista un obicei minunat – acela de a ingurgita un tapas si un pahar de sherry la o carciuma, dupa care te duci in alt local si mai gusti si acolo un alt tapas, pe care il uzi cu un alt sherry si tot asa pana uiti de toate necazurile si, eventual, si adresa de acasa. Dar ce mai conteaza cand stii ca maine e pauza de siesta si poti sa o iei de la capat?

Pana sa vina antreurile, eu nu m-am binedispus cu Unchiul Pepe, ci mi-am amagit foamea cu niste masline cat niste smochine, marinate cu ardei iute si coji de lamaie.

Dar apoi au venit minunile: Serrano, unul dintre cele mai scumpe soiuri de sunca, pe langa Jamon Pata Negra. Feliute subtiri din carnea asta atat de aromata sunt servite cu pepene galben si cu kiwi – o combinatie proaspata si racoritoare care te pune pe picioare chiar si in zilele cu canicula ucigatoare. In Spania, carciumile au cate o ditamai sunca de felul asta care atarna deasupra barului, cu o farfuriuta la baza, unde sa se scurga grasimea. Cand un client comanda o portie de Serrano, barmanul insfaca barda si loveste sunca, in vreme ce, cu cealalta mana tine o farfurie in care cade felia perfecta de carne. Si asa mananca spaniolul: o feliuta de Serrano si un pahar de vin.

Eu, nefiind spaniol, nici prin cap nu mi-a trecut sa fiu asa de cumpatat. Prin urmare, m-am indopat si cu cartofi la cuptor cu mult ulei de masline, rozmarin si usturoi, si cu niste carnati chorizo rosii ca sangele si usor picanti, si cu bucatele de carne de sepie alba trasa in teapa (adica frigarui), si cu file de porc marinat, atat de fraged incat se mananca gol, si cu piept de pui pane cu alune. Nu m-am dat in laturi nici de la palariile gargantuene de ciuperci umplute cu branza albastra si cu jambon, dupa care sunt date prin ou si putina faina de infloresc ca niste crizanteme.

Eu cred ca ne asemanam mult cu spaniolii – si noi si ei suntem langa mare, intr-o extremitate a continentului.

Noi i-am oprit pe turci din inaintarea lor spre inima occidentului, iar ei nu le-au permis maurilor sa ajunga prin Paris (asta acum cateva secole, pentru ca ulterior francezii s-au gandit ca totusi ceva forta de munca maura nu strica si asa s-a ajuns la incendierea de masini si alte asemenea activitati constructive). In plus, am luat de la spanioli monarhia, comunismul si dictatura, exact in ordinea asta. Numai ca ei, bineinteles, s-au desteptat mai devreme. Franco avea un slogan: “credere, obbedire, combattere” – adica “sa crezi, sa asculti si sa lupti”. La asta, Goebbels a adaugat filosofia imbratisata ulterior si de multinationale: “cei mai periculosi membri de partid sunt cei care gandesc cu capul lor propriu”. Si la multinationala e exact acelasi lucru: nu trebuie sa gandesti, ci doar sa crezi ce ti se spune si sa combati in directia indicata de slide-urile din sesiunile de team-building.

Din fericire, El Vino Tapas nu e genul de loc unde sa se poata face team-building de multinationala (nici macar atunci cand vine vicepresedintele de resurse umane sa-si viziteze vasalii), chiar daca, pe langa cele cinci masute inghesuite de la parter se mai afla vreo 25 de locuri la subsol.

Locul e eminamente spaniol – te si astepti sa vezi un grup de batranei cu parul dat pe spate cu ulei si cu mustacioarele negre, bine intoarse.

La desert ne-au adus un bol cu capsune (clar culese de ai nostri), acoperite de o frisca untoasa, care nu iesise din vreun tub cu multe E-uri. Buna si crema caramel cu coji de portocala si, pentru cei cu mare nevoie de o doza serioasa de zaharuri – o jumatate de pepene galben umpluta cu un morman de inghetata si frisca.

E drept ca El Vino Tapas nu e un mare restaurant, ci un bistro cam inghesuit. Dar mancarea e asa buna, serviciile asa prietenoase si ambianta asa tipic spaniola, ca am plecat de-acolo strigand “Ole!”

peter.imre@zf.ro

Coperta Octombrie 2026

Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția