La restaurant cu Peter Imre: Toamna blanda la Caru' cu Bere

Vad ca nu se mai termina toamna, si e bine asa, pentru ca e ca o dragoste fara de sfarsit. E calda, blanda si foarte placuta. Exact genul de vreme care iti face pofta sa arunci telefonul mobil, sa fugi de la serviciu si sa te instalezi in spatele unei ferestre imense, ca sa admiri panorama strazii, sorbind dintr-o halba de bere, asa, ca nenea Iancu.
Iar eu nu-mi pot inchipui un loc mai nimerit pentru asemenea activitati recreative decat Caru’ cu Bere, proaspat renovat si la fel de frumos ca si acum o suta si ceva de ani.
Poate cu exceptia Capsei, cred ca niciun restaurant bucurestean nu e mai istoric sau mai central decat Caru’ cu Bere. Si in mod sigur niciunul nu e mai frumos sau mai spectaculos. De la intrare, esti impresionat de usa grea din lemn, care se invarte demna, lasand oaspetii sa intre unul cate unul, dupa care invariabil se opresc fara sa mai faca vreun pas, cu respiratia taiata, cascand gura la minunile din interior. Caru’ cu Bere, dupa cum arata si numele, e o berarie. Dar in niciun caz sa nu va inchipuiti vreo hruba intunecoasa de genul Becker Brau. Caru’ cu Bere are aer de restaurant imperial de cinci stele din Viena, cu bolte inalte si elegant arcuite, lumina calda si stralucitoare din candelabrele de cristal, mese frumoase din lemn si scaune sculptate. Peste tot, iti incanta privirea auraria de bun-gust de pe pereti si picturile pline de viata. Coloanele de marmura gulerate cu dantelarie fina si aurita sustin tavanul de o eleganta rara.
Coplesit de atata frumusete neasteptata intr-o berarie, iti cobori privirea in pamant, numai ca sa gasesti si pe jos ceva de admirat – mozaicul de un rosu stins, frumos reconditionat. Cand te gandesti ca pe aici au pasit Cosbuc, Goga si Caragiale, chiar ca nu-ti mai vine sa pleci (ceea ce de altfel am si observat ca face lumea, care se eternizeaza in fata unei halbe cu bere, pozand peretii si boltele si discutand despre minunile de altadata).
Nu te lasa sa pleci nici muzica discreta, cu acorduri de vioara care merg de la Ciocarlia noastra pana la valsurile lui Strauss.
Meniul este la inaltimea locului, o carticica invelita in coperti de piele moale, cu pagini de poveste pe care se regasesc mancaruri care sa mearga bine la bere: carnati de nu stiu cate soiuri, mititei, frankfurteri, fripturi si, asa ca sa fie, un gulas picant. Iar la desert – strudel, ca sa ne amintim totusi de originea germanica a berariilor.
Caru’ cu Bere e potrivit pentru batranii cuprinsi de nostalgie, dar si pentru cei care sunt prea tineri ca sa-si aminteasca de marele carmaci si vor sa inteleaga ceva din Bucurestii vechi.
Eu nu intru nici in prima, nici in a doua categorie, dar ceva tot m-a atras la Caru’ cu Bere. Pe langa curiozitate si pofta de niste carnati buni cu mustar si hrean, a mai fost si dorinta de a alege un restaurant care sa reprezinte o continuare a festinului de care am avut parte in weekend.
Am petrecut o duminica de vis la un prieten, intr-o localitate dupa Campina (nu dau numele orasului ca sa nu creada lumea ca m-am dus sa numar oua acolo). Si era un soare bland de toamna, care se aseza pe frunze, apoi aluneca pe o casa construita cu caldura de oameni harnici, cu multa inima. E genul de casa care poate fi facuta numai de un cuplu de indragostiti, care apoi primesc cu drag oaspeti. Moment in care lucrurile iau o intorsatura gastronomica.
Prietenul meu, gazda desavarsita, a pregatit pe masa mare niste delicatese romanesti: telemea, branza de burduf, cas, ceapa rosie si dulce cum numai toamna poate sa fie, slaninuta de casa din Ardeal si o gurita de palinca de pruna de casa de la Zalau. In curte, maestrul imbatabil adus de la Odorheiul Secuiesc invartea vitelul la protap. Eu nu am rabdat si a trebuit sa infig in tepusa o bucatica de slanina de casa facuta langa Jibou si pe care am perpelit-o apoi bine la protap, de-am picurat grasimea topita peste ceapa rosie si painea de casa. Ii faceam concurenta macelarului cu slaninuta mea precum platforma PNL-ului. Si aveam si eu impresia ca particip la prepararea vitelului, ca musca ce se pune pe ruda carutei si are impresia ca si ea trage caruta. Ceilalti musafiri nici nu mai stiau daca vedeta ospatului e vitelul la protap sau slanina fripta.
Din gradina casei prietenului meu vezi toata Valea Prahovei si lanturile de munti peste care odihnesc norii albi si dolofani, ca niste perne pufoase. Simti micimea omului si maretia naturii, dar, dominand-o cu privirea, te simti si tu, la randul tau, un rege. Si mai rege te simti cand gusti din vitelul pregatit de marele maestru: carnea a fost tinuta inainte in bait cu vin rosu, iar apoi, in timp ce se rotea in protap, omul avea o vadra cu un amestec de vin alb, mirodenii si plante medicinale, cu care ungea vitelul.
Tare mandru mai era animalutul, pentru ca nu mai fusese tratat asa in viata lui. Era rumen si radea la noi. Specialist desavarsit bucatarul asta – daca vine la Bucuresti, cred ca e bagat imediat in patrimoniul national.
Dupa friptura de vitel, am mancat niste papanasi crocanti cu branza, dulceata de capsune de casa si cu o lingura zdravana de smantana. A fost un festin pe care nu cred ca o sa-l uit vreodata.
Dupa-amiaza de toamna, vremea frumoasa, prietenii, vitelul la protap, slaninuta fripta – Doamne ce viata! – parca imi vin in minte vremurile bune de mult apuse. De fapt, daca ma gandesc bine, vremurile bune sunt acum si depinde de noi cat de bune le facem. Asta ma face sa ma gandesc cata dragoste le dam celor care ne sunt aproape.
Ar trebui sa ne oprim o secunda din fuga asta imbecila dupa bani, profit si mai mare si sa ne bucuram putin de ceea ce avem: oameni buni in jurul nostru, o zi roscata de toamna. Nu cred sa existe ceva mai bun pentru suflet decat ospatul bogat de care am avut parte saptamana trecuta – poate numai dragostea cu care ne-au inconjurat gazdele.
Greu mi-a fost sa plec si m-am gandit oare cum ar trebui sa arate restaurantul la care ma duc saptamana aceasta, ca sa nu fac o comparatie nepotrivita? Din fericire, Caru’ cu Bere e la inaltime si e de ajuns sa stai la o masa si sa te uiti la bucurestenii veseli ca sa te relaxezi imediat.
Te bucuri si de serviciul ultra-rapid, unde mai pui ca ciorba si carnatii sunt adusi de o chelnerita atat de blanda si zambitoare, ca ar topi si zapada de pe munti. Pacat ca nu stiam de ea ca as fi luat-o duminica in vizita cu mine – prieteneste, desigur.
Am mancat o ciorbita de pui, acra, consistenta, numai buna pentru frigul asta. Dupa care am poftit la niste frankfurteri si la un platou cu carnati Caru’ cu Bere. Frankfurterii sunt minunati: gustosi, fragezi, suculenti, excelenti cu mustar si cu paine calda. Iar pe platou se lafaiau mai multe soiuri de carnati, de la cei albi de vita, la carnatii de Plescoi, la niste subtirei crocanti si niste micuti pantecosi si piscaciosi. Langa o salata de varza si niste cartofi la cuptor cu slaninuta afumata sunt exact ce-ti trebuie pentru o seara friguroasa, dar senina de toamna.
Nu uitati nici de mici, pentru ca locul are si o reteta veche si secreta de mici, care poarta, bineinteles, numele locului – “mititei Caru’ cu Bere”.
“Se ia carnita de vaca de la gat, fara a se indeparta grasimea si se da de doua ori prin masina, pentru a se marunti cat mai bine si mai uniform. Daca va fi carnea prea slaba, se va adauga ceva seu de vaca sau, din lipsa acestuia chiar de oaie, ca la 20 pana la 30 de grame pe fiecare kilogram cantarit de carne. Nu se va lua in niciun caz slaninuta, costita sau carne de porc, care nu fac altceva decat sa strice gustul si sa ia din minunata savoare a mititeilor. Se fierbe o zeama din oase de vaca cu maduva, care se scade bine, din 30 de grame de oase la fiecare kilogram de carne”. Plus mirodenii, printre care piper proaspat, cimbru, enibahar, coriandru, chimion, zeama de lamaie, untdelemn si “o capatana buna de usturoi aromat si nu din cel iute”. Se prajesc pe jar iute de lemne sau carbune, ungandu-se din cand in cand cu mujdei, asa, ca sa prinda o crusta rumena imprejur.
Nu se lasa sa se patrunda ca sa nu se usuce sucul care contine savoarea condimentelor. La cat de gustosi sunt, cred ca bucatarul respecta reteta asta veche si buna.
Stateam eu si-mi savuram carnatii, gandindu-ma ca locul e mult prea frumos ca sa nu afle lumea de el. Aici ar trebui sa vina, pe langa bucuresteni, si turisti straini. Apropo de straini, am sarit la altceva – tara asta e frumoasa, oamenii – buni, ne civilizam si noi, mai cu greu, dar stim sa ne bucuram de viata.
Azi-maine in ce sa calcam si noi daca nu in Europa. Si, ca de altfel orice tara, si de la noi s-au mai dus unii-altii sa munceasca pe ici-colo, cum au facut la vremea lor irlandezii, grecii, suedezii si finlandezii. Oare de ce atunci cand romanul pleaca cinstit si harnic sa lucreze in strainatate se numeste emigrant, iar strainul destept si manageras se cheama expatriat? O fi stiind el mai bine marketing ca noi plus resurse umane – ca acum vad ca politica de cadre se numeste resurse umane. Si grecul crescator de capre care lucreaza in Romania tot expat e. In schimb, romanul care lucreaza la Gates e emigrant.
Asa filosofam eu la un strudel cu branza, ca sa incununez rasfatul carnataresc. Cum suntem totusi in Romania, foietajul nu e din acela in o mie de straturi, ci un altuat cinstit. Dar umplutura – adica branza de vaci cremoasa, cu smantana si multe stafide mari, e exceptionala. Asa de bun era strudelul ca mi-am pironit ochii in farfurie si am uitat sa ma uit la chelnerita cea frumoasa.
Aici ar trebui sa vina un prieten al meu, pentru ca au in meniu limonada cu miere de un deget pe fundul carafei – un strat galben-auriu de miere de tei de-l amesteci incontinuu ca sa se indulceasca zeama de lamaie.
La plecare, l-am salutat pe Mos Ghita, faimosul pivnicer care a lucrat zeci de ani la Caru’ cu Bere si a carui statuie vegheaza ca bucurestenii sa manance, sa bea si sa se veseleasca.