La restaurant cu Peter Imre: Putin din tot (culinar)

Si cine sunt eu sa critic specificul neamului? Si-asa, mi se pare ca, de ceva vreme, sportul preferat al occidentalilor este “hai sa-i criticam si sa-i ridiculizam pe romani”. Prin urmare, pentru a fi solidar cu poporul, am ales astazi un restaurant al carui nume, dupa cum am spus deja, este motto-ul neoficial al romanilor: Putin din tot. Ce-i drept, nu are specific romanesc, dar parca mai conteaza, avand in vedere universalitatea noastra…
Locul e perfect situat, pe langa Foisorul de Foc, astfel ca toate vedetele care scapa de la Sarbu in pauza de masa probabil mananca aici. Pe langa locatia nimerita, Putin din tot e si inspirat decorat, cu franturi de lume. In paranteza fie spus, totul asta la care se refera numele locului este strict mediteraneean, pentru ca un tur al restaurantului te poarta doar prin Franta, Italia si Grecia. Am identificat un petit cafe ca si cele din Montmartre, cu masute si tabac noir. Mai lipseau doar fetele coquine, dar, in schimb, era o aroma de cafea Beatrice Dalle au debut. Mai faci doi pasi si te trezesti intr-un coltisor de Venetia, cu un perete acoperit de ditamai aranjamentul cu masti originale de la carnivale din 1920, iar langa o masa sta proptit, in mijlocul salii, un felinar ca si cele de pe Riva degli Schiavoni. Parca-ti si vine sa te uiti peste umar, doar-doar oi zari Puntea Suspinelor.
Noi ne-am indreptat spre Elada, pentru ca e imposibil sa rezisti hrubei cu aer de taverna, unde peretii sunt ornati cu butoaie de uzo, iar la intrare se gaseste o ditamai vita de vie de care atarna niste ciorchini ce cred ca l-ar fi ispitit si pe Dionissos. In “taverna” e o atmosfera foarte vesela, asa cum gasesti in adevarata Grecie.
Toate aceste fragmente de viata si civilizatie sunt, ce-i drept, cat se poate de amestecate intr-un loc destul de mititel, dar, dupa cum spunea un intelept, exista unitate in diversitate. Rezultatul e foarte armonios, deloc disonant sau deranjant. Muzica e si ea cat se poate de “eclectica” – asta ca sa folosesc un termen la moda care, din cate stiu eu, tot melanj sau chiar amalgam desemneaza. Dar pe mine m-a relaxat sa ascult si Bocelli, si fado, si Bob Dylan si Leonard Cohen. E intr-adevar un local al carui nume a fost ales judicios. Este, desi comparatia poate parea deplasata, in spiritul Las Vegas, unde, intr-o fasie de spatiu, au adunat toate civilizatiile si toate epocile, de la faraoni la gondolieri.
Fiind vorba de un restaurant mediteraneean, atmosfera este, evident, foarte calda, incepand de la lumina blanda la chelnerita surazatoare al carei nume, din cate am citit pe tricou, e Alexandra. Care ne-a adus, pentru inceput, o farfurie cu taramosalata – adica, pe limba noastra, salata de icre. Adevarul e ca nimeni nu se pricepe mai bine ca grecii sa faca o salata adevarata de icre – cremoasa, bine frecata cu ulei de masline si cu cine stie ce alte mirodenii de iese atat de gustoasa incat nu te mai poti opri din mancat. Dar vedeta antreurilor a fost branza feta, asa cum nu se gaseste prin Bucuresti. Scoatem din calcul branza din cutiutele de pe rafturile supermarketurilor. Pentru ca, dupa cum am descoperit la Putin din tot, e din cu totul alt film. Adevarata branza feta e mult mai putin sarata si mult mai cremoasa. Iar daca la minunea asta adaugi si mult ulei de masline si oregano, sigur iti vine sa te sui in primul avion spre Grecia si sa nu te mai intorci. Pe langa filosofie, o alta mare realizare a grecilor e branza cu ulei de masline. Nu stiu altii cum sunt, dar eu unul, cand mananc o bucatica de feta bine intinsa in ulei de masline, imediat ma gandesc la marea albastra, la livezile de maslini, la casutele orbitor de albe si la stradutele cu colb fin. Dar si la Bucuresti exista colb din belsug – tone si tone, asa ca n-ar mai trebui sa ma las coplesit de nostalgie.
Mai bine sa fac ceva constructiv – adica sa mananc. Nu ca as avea nevoie de vreun indemn. Am continuat cu salata de vinete cu ceapa, usor picanta, dar excelenta cu painea neagra prajita. Foarte bune si feliile de paine cu cubulete de rosii si braza feta rasa, un fel de bruschette ? la grecque. Am mai gustat si dintr-un antreu cald, un fel de tochitura tot in varianta greceasca – carnaciori de toate felurile (mai mici, mai lungi, mai grosi, mai picanti), ciuperci, ardei gras si carne foarte frageda, totul intr-un sos rosu putin usturoiat.
Eu fiind o fiinta complexa, se intampla adesea ca intr-un moment sa cad prada unor senzatii contradictorii. Adica in timp ce ma bucuram de salata de icre, ma si enervam pentru ca imi amintisem de ai nostri politicieni. Si mi-am dat seama ca politicienii sunt acei oameni care rezolva problemele care fara ei nu ar exista. Asta am spus-o eu, nu Maestrul. Clasa noastra politica imi aminteste de bancul acela in care tanarul imbranceste o babuta pe scari si, dupa ce ea sa prabuseste si-si rupe toate cele, alearga dupa ea, o ridica si ii spune: “Ce ti s-a intamplat, mamaie? Pot sa te ajut cu ceva?” Totusi, diferenta intre politicienii mai decenti si astia ai nostri este ca aia imping o baba pe scari si o ridica, iar astialalti imbrancesc zece babe si daca ridica doua. Nu e normal sa creezi probleme artificiale, in loc sa ne vedem de ale noastre, pentru ca de probleme chiar nu ducem lipsa. Si, dupa cum spuneam saptamana trecuta, noi nu avem nevoie de inamici pentru ca reusim mereu sa ne facem rau singuri si sa ne discreditam in ochii tuturor. E ca si cum as vrea sa intru intr-un restaurant, dar chelnerul ar bloca usa si mi-ar spune “Sa nu carecumva sa veniti la noi pentru ca mancarea e proasta si serviciile – oribile”. Mare minune si politica asta. Nu ma pot abtine sa ma minunez cum reusesc politicienii sa creeze tot felul de probleme din nimic si, intr-un final fericit, sa-si stearga osteniti sudoarea de pe frunte si sa declare ca le-au rezolvat.
In loc sa ne facem de ras, mai bine am sta sa chibzuim putin, sa vedem ce e de facut. Tariceanu tocmai a demonstrat ca singura cale e cea a dialogului. Mai bine negociem si facem si noi uz de diplomatie, in loc sa deschidem gura si sa ne condamnam singuri, asa cum a facut domnul Cioroianu si cum face frecvent si alt personaj din lumea politicii.
Si problema cu enormitatile pe care le spun nu e atat ca le enunta in gura mare, ci simplul fapt ca pot gandi asa ceva. Presedintele si domnul Cioroianu sunt doi politicieni care au probleme pentru orice solutie.
Bine ca a venit snitelul cu feta si nu m-am mai putut gandi decat la ce aveam in farfurie, altfel chiar faceam o indigestie, la cat ma enervasem. Snitelul de la Putin din tot e exceptional – carne frageda-frageda de pui intr-un invelis crocant obtinut din sos bechamel si branza feta. E chiar delicios, mai ales daca il combini cu cartofii prajiti taiati feliute rotunde si crocanti atat cat sa dea bine.
Cred ca bucatarului de la Putin din tot ii place sa lucreze cu cartofii, pentru ca si piureul a fost excelent – o crema groasa care mustea de unt si lapte, asa cum trebuie de altfel facut piureul ca la carte. Langa cartofi, muschiul de porc prajit in sos de vin merge la tanc. Bune si chiftelutele marinate, din carne proaspata, cu cimbru si perpelite putin la tigaie.
Pana la desert, cum atentia
nu-mi mai era distrasa de mancare, m-am pus iar pe gandit la starea de lucruri, mai precis la problema cu Italia. Am citit zilele trecute ca politistii lor au reusit performanta sa ucida din greseala suporterul nu stiu carei echipe de fotbal, dupa care oamenii au iesit in strada si totul a degenerat intr-un fel de rascoala demna de Evul Mediu. Parca ei erau mult mai buni decat romanii. Parca nu aveau probleme de genul asta. Chiar nu inteleg – romani sunt si in Irlanda, si in Germania si in Spania. De ce e o drama numai la macaronari? Cred ca problema majora a italienilor cu rromii si cu romanii este ca nu le place concurenta la furat. Au venit unii si le-au furat meseria. I-au facut. Asta este. Acum cu Uniunea Europeana si cu legea concurentei, e libera competitie. Nu mai sunt monopoluri in niciun domeniu. Si adevarul e ca astia ai nostri sunt mult mai rezistenti la intemperii si vicisitudini decat italienii – 50 de ani de comunism
i-au calit. Nu ca Aldo Moro cu prostiile lor. Partidul comunist italian nu a avut amploarea si anvergura necesare. Dar nu-i nimic, ca o sa avem si noi, din 25 noiembrie, parlamentarii nostri la Bruxelles care, cu spada scoasa, or sa ne apere interesele.
Revenind la mancare, la desert m-am dezumflat, pentru ca ne-au adus niste biete prajituri congelate, livrate de nu stiu ce firma greceasca. E primul tiramisu inghetat pe care
l-am mancat vreodata. Ca sa nu mai zic ca, desi pseudo-prajiturile erau deja ofilite si vai de ele, le-au mai si naclait in niste sosuri chimice de
m-am pomenit cu tabelul lui Mendeleev in farfurie. Desertul chiar nu a fost punctul forte al serii.
Motiv pentru care va sfatuiesc, daca ajungeti in zona, sa incercati icrele, branza feta si snitelul de pui. Pentru desert, mergeti la vreo cofetarie. Daca mai exista asa ceva prin Bucuresti.