La restaurant cu Peter Imre - Mc Moni''s nu e fast-food

Suntem in plina moda a retrocedarilor – se dau inapoi casele oamenilor, lucru care mi se pare de altfel foarte corect, iar statul a scos din buzunar niste milioane de euro ca sa rascumpere castelul Peles, la care vom putea merge in continuare sa cascam gura. Lucru care, de asemenea, mi se pare laudabil, avand in vedere ca nu au mai ramas in Romania multe lucruri la care sa cascam gura (in afara de coruptie si comedia politica). Dar, in unele privinte, zelul retrocedarilor merge cam prea departe, cum ar fi initiativa de a trece in proprietate privata si o buna parte din parcurile Bucurestilor. Eu inteleg ca e obligatoriu sa trecem prin aceasta perioada de tranzitie, care numai placuta si comoda nu e, dar e evident ca parcelarea si retrocedarea parcurilor va duce la formarea unor grupuri de persoane cu veleitati speculative, care le vor folosi pentru a construi, de pilda, case, pe care le vor vinde si, tot asa, economia va inflori, in ciuda eforturilor domnului Vladescu.

Inainte sa se ajunga la situatia ca bucuresteanul dornic de o plimbare prin parc sa sara garduri de sarma ghimpata si sa riste un glonte in ceafa pentru incalcarea proprietatii private, eu m-am grabit sa profit de aceste oaze si am tras o fuga pana la Mc Moni”s, unul dintre primele restaurante bucurestene, al carui proprietar a avut inspiratia sa-l plaseze fix in mijlocul unui parculet de vis.

Acolo, printre florile si vegetatia idilica, Mihaita, patronul, a ridicat o constructie de foarte mult bun-simt, un fel de conac de poveste, unde ai garantat parte de o masa buna. Mc Moni”s este de fapt o venerabila institutie, tatal tuturor restaurantelor, avand in vedere ca a implinit vreo 16 ani, toti traiti in plina perioada de tranzitie, ceea ce cred ca echivaleaza cu cel putin 50 de ani in conditii normale.

E un loc unde, la intrare, te intampina majordomul in uniforma firetata, care se repede sa iti parcheze masina, daca ai. In cazul in care nu ai, mai bine strangi bani sa cumperi una inainte sa mergi la Mc Moni”s, avand in vedere ca locul chiar e aristocratic si clientela la fel. Aici investitorul nu aduce blonda ca sa o seduca, ci dupa ce a luat-o de nevasta sau ca sa faca nunta, cu un tort de sapte etaje, pentru ca restaurantul respira noblete si respectabilitate. Desi pare paradoxal, tocmai din aceste motive nu am scris pana acum despre Mc Moni”s – e un loc atat de bine inradacinat in traiectoriile adevaratilor gourmet bucuresteni, si nu numai, incat nu e nevoie de un articol de ziar ca sa ii confere legitimitate si statutul de legenda. E de la sine inteles.

Pe de alta parte, chiar nu pot sa inteleg de ce, dintre toate numele la care s-ar fi putut gandi, Mihaita a trebuit sa aleaga Mc Moni”s. Putea sa fie “Mihaita si Fratii”, “La Ceaunul vesel”, “In memoriam Pastorel” sau ceva de genul asta, dar el s-a oprit la un nume care face clar trimitere la fast-food. Cred ca expatii ajung aici in cautarea unui hamburger mai rasarit sau nu ajung aici tocmai pentru ca fac asocierea cu hamburgerul. Pentru cunoscatori insa, Mc Moni”s inseamna mancare rafinata, care a pornit de la bucataria romaneasca de exceptie – sarmalute demne de o pagina intreaga in orice ghid culinar care se respecta, batog de morun si icre din Delta cu boabe mari si cenusii. Gasesti aici tot ce a ramas mai bun din Delta, dupa ce afaceristii (pe care nu i-as numi de doi lei pentru ca au facut milioane de euro) au preluat Delta pe te miri ce. Daca lucrurile continua in ritmul asta, copiii nostri vor citi prin manualele de geografie despre cum, la un moment dat, au existat moruni si nisetri prin Delta Dunarii, inainte sa fie inghititi de alti pesti, mult mai mari.

Revenind la Mc Moni”s, le sugerez celor care nu au trecut inca pe aici sa depaseasca problema numelui si sa intre in locul decorat impecabil – nuante mai inchise sau mai deschise de roz, de la peretii de o luminozitate discreta, covoarele care iti mangaie picioarele si pana la fetele de masa somptuoase si scaunele imbracate in catifea de aceeasi culoare, cu monograme aurite. Mobilierul greu, din lemn de nuc, se asorteaza cu ambianta locului. Nu stiu daca Mihaita s-a indeletnicit cu lectura pasajelor din Balzac sau Hugo care descriau in amanunt bogatia interioarelor si a stofelor de catifea si brocart a nobilimii vremii, dar cert este ca decoratiunile amintesc de aceeasi eleganta apusa.

Nu strica nici oglinzile mari, venetiene, si tablourile plasate discret. Aici chiar intelegi ce inseamna noblesse oblige – trebuie sa te imbraci elegant si sa eviti sa te scobesti in dinti, pentru ca ambianta comanda respect.

Eu am comandat, pentru inceput, o supa fierbinte de gaina cu taietei de casa, care m-a facut sa uit si de oboseala si de frig. Nu degeaba exista cartile acelea “supa de pui pentru suflet” – va garantez ca e leacul pentru orice, de la depresie pana la gripa. In plus, Mihaita are o ferma de gaini, care sunt hranite cu cele mai bune boabe si se relaxeaza ascultand Mozart, asa ca nu aveti de ce va teme de gripa aviara. Ferma lui Mihaita e sigur la adapost. Cat despre supa mea, e plina de taietei din aceia din noua oua, facuti de o bucatareasa priceputa, cu multa carne frageda, cu feliute de morcov dulce si firicele de patrunjel care navigheaza printre rotocoalele de grasime de gaina.

A neutralizat complet frigul de afara, care imi patrunsese insistent in oase. Stiam eu ca nimic bun nu ne poate veni de la rusi. Vara au venit comunistii si iarna gerul.

Apropo de supa, mi-am amintit povestea maestrului despre cuplul de tineri casatoriti care nu stiau cum sa o trimita acasa pe mama-soacra, a carei sedere depasise deja o luna.

La un moment dat, se sfatuiesc intre ei sa porneasca o cearta la masa, asupra supei de gaina – sotul avea sa spuna ca e prea sarata, iar sotia ca e total nesarata, iar cand soacra isi dadea si ea cu parerea, cel pe care il contrazicea sa se enerveze si sa o dea afara din casa. Zis si facut – se asaza la masa, cearta incepe, iar cand soacra e solicitata sa spuna cum i se pare supa, spune “Potrivita, maica”. Si asa a ramas soacra acasa la ginere pana la adanci batraneti.

Desi mai putin traditionala, branza de Brie coapta, pe feliute subtiri de toast, alaturi de gramajoare de chutney de mere, m-a facut sa uit din nou de hotararea de a manca putin si de a mai evalua mancarea si din priviri.

Nu o ratati, pentru ca branza calda, cu o idee de crusta crocanta se combina perfect cu merele suculente si dulci.

La felul principal, am facut un salt si mai mare si am ajuns la aripi de pisica de mare cu sos de vongole – bucatelele de carne de peste exotic se topesc in gura, ca de altfel si scoicile presarate prin farfurie, sosul cremos de smantana, varza de Bruxelles si ciupercutele de padure. Cred ca e nevoie de un mare bucatar care sa reuseasca sa scoata un preparat de nota zece din ceea ce usor ar putea deveni o harababura de gusturi si ingrediente. Evident ca bucatarul de la Mc Moni”s reuseste aceasta performanta.

Tot pentru elementul de exotism, am comandat si ceva vanat – medalion de caprioara cu ciuperci, desi, daca ar fi dupa mine, laolalta cu fumatul as opri si servirea de vanat in restaurante.

Dar, pentru informarea cititorilor, trebuie sa mai comand si asa ceva, pana se interzice vanatul, desi vad ca de-abia acum s-a dat liber la vanatul de talie mare. In fine, Bambi din farfurie ne-a delectat cu o carne frageda, al carei gust a fost placut accentuat de ciupercile carnoase.

La desert, va recomand piramida de ciocolata cu visine, acoperita cu pudra fina de cacao si garnisita cu o dulceata de visine asa de buna cum n-a mai vazut Bucurestiul din perioada interbelica. Bun si parfait-ul cremos cu smochine si Armagnac.

Ca sa nu o mai lungesc ca demagogul la tribuna parlamentara, mergeti la Mc Moni”s pentru ca e unul dintre acele locuri rare unde ambianta e superba si mancarea asijderea. Eu am vazut si evreu credincios fara barba lunga si barba lunga fara evreu credincios. Dar la Mc Moni”s nu trebuie sa va ingrijorati de discrepante – totul se leaga.

peter.imre@zf.ro

Str. Dr. Primo Nebiolo 1. Rezervari la 021/318.46.39

Gastronomie