La restaurant cu Peter Imre - Armonie si (bun) gust in (la) Esperanto

Asa de multe auzisem si apoi discutasem cu Dan Chisu despre experimentul care l-a propulsat in lumea restauratorilor, incat, plin de reverenta, mi-am luat costumul din trei piese cand i-am vizitat noul local, ca sa nu ma fac de minune. Drept e ca port costumul acesta si pentru ca vesta mai ascunde din rotunjimile din fata.

Esperanto este un limbaj universal, care trece de barierele nationale si creeaza acea unitate care ne va permite sa comunicam poate, la un moment dat, fara incrancenare si fara sa comparam meritele si neajunsurile limbilor pe care le vorbim. Cred ca acest principiu l-a calauzit si pe prietenul meu Dan Chisu atunci cand s-a aventurat pe terenul restaurantelor, inaugurand locul denumit Esperanto.

O secunda nu m-am indoit de bunul-gust al lui Dan, nici de rafinamentul pe care probabil l-a avut nativ dar l-a si cultivat in desele lui peregrinari prin lume. Cred totusi ca printre cele mai mari calitati ale sale, transpuse acum si la Esperanto, se numara creativitatea si inovatia, deoarece restaurantul reflecta perfect spiritul cosmopolit, divers dar unitar al limbajului cu acelasI nume.

Ii admir si curajul de a alege tocmai Gradina Icoanei, o zona atat de ticsita de restaurante incat tinde sa devina cartierul gurmand al Bucurestilor. Cu toate acestea, intr-o vila veche, intr-un spatiu nu tocmai generos, Chisu a reusit sa creeze probabil cel mai placut si, in mod cert, cel mai nonconformist restaurant din Bucuresti. Atentia aproape obsesiva pentru detaliu pe care am intalnit-o la Esperanto ma bucura, dar in acelasi timp ma face sa ma gandesc ca sunt putine restaurante din Capitala care sa-i acorde aceasta importanta. Oricum, in eventualitatea putin probabila in care Esperanto nu ar fi un success, Dan Chisu poate face oricand cariera cu decoratiunile interioare, deoarece restaurantul este mai mult decat o carte de vizita: combinatii de culori moderne si in acelasi timp clasice, peretii pastel decorati cu imitatii de litere in relief, de si orbul se poate bucura de ele, iar parchetul, la randul sau, decorat pentru a atrage parca mai mult privirile decat pasii. Universul Esperanto este ilustrat si prin harta unica in lume, care troneaza pe unul dintre peretii restaurantului: Haifa se afla in America de Nord, Pekin este capitala Japoniei, iar Sydney este localizat in Europa.

Cat despre mancare, cred ca, pentru cei din provincie, merita sa-si planifice un drum la Bucuresti pentru a vizita Muzeul Antipa si pentru a lua masa la Esperanto. Ce-i drept, avand in vedere preturile, cred ca e mai degraba un program pentru familiile cu copii putini si case multe. In ceea ce-i priveste pe bucuresteni, sunt convins ca nu va trece multa vreme pana va deveni un loc unde sa te arati, unde sa fie chic sa apari chiar daca, pe unii, gusturile mult prea sofisticate ale bucatariei fusion ii vor lasa flamanzi si ii vor mana apoi catre o strachina de pui cu mamaliguta. Il si vad pe Adrian Sarbu, cu barba si iubita noua, luand masa aici, iar Misu Negritoiu va aprecia cu siguranta rafinamentul culinar, asa cum ii sade bine unui viitor prim-ministru (mai apar si zvonuri placute pe piata).

Meniul este la fel de inovator ca si restaurantul in sine, desi, uneori ar fi bine ca inovatia sa ramana in limitele clasicului, iar camembert sa fie scris asa ca in limba franceza si nu cum l-am regasit in meniu – “camambert” (poate ca prietenul meu Danut nu a petrecut destul timp in Franta). Trecand peste aceasta mica scapare, desi meniul are doar doua pagini, este elegant si rafinat.

Am inceput ospatul cu un antreu denumit “andive nehotarate” care, dupa cum mi-a explicat Victor, bucatarul-sef, sunt nehotarate deoarece andiva de jos este rece, asezonata cu un sos lejer de otet balsamic si ulei de masline, in vreme ce andiva de deasupra este calda, umpluta cu trei feluri de branza albastra, cu stafide si cu alune. Este o combinatie remarcabila pentru inceput si iese din tiparul restaurantelor clasice, bucurand simturile cu senzatii de crocant, cremos, cu savoarea stafidelor si a branzeturilor. Este o introducere perfecta in bucataria speciala a restaurantului.

In stilul caselor mari, le-am recomanda totusi sa-si desfete oaspetii cu traditionalul amuse-bouche care, pe langa generozitatea si ospitalitatea casei, iti permite si sa poti baga ceva in gura in vreme ce salivezi cu gandul la bucatele ce vor veni.

Am mai gustat inca un antreu – bucatelele de camembert cremoase, invelite intr-un aluat crocant si colorate cu dulceata de fructe de padure, au fost extraordinare.

Una peste alta, este un concept foarte bine inchegat – pe cat de complicate si sofisticate sunt atat decorul cat si mancarea, pe atat de simple si usoare sunt, de fapt. Raman totusi la parerea mea ca, daca ficatul de gasca rumenit in Amaretto va fi la fel de bun si cand va fi preparat pentru a 3.548-a oara, atunci, in mod cert, Esperanto are foarte mari sanse de a deveni cel mai bun restaurant din Bucuresti.

Dupa aceste consideratii filosofice, am continuat cu Tagliatelle D5 (al caror nume provine de la cobaii voluntari ai bucatarului – formatia Directia 5), o minune cu ciuperci de padure suculente, legume proaspete, nuci si bucati mari de parmezan, picurate cu un sos picant sI aromatizate cu ghimbir sI coriandru. Cred ca aici este singurul loc unde intr-adevar se prepara paste al dente, nu fierte pana cand se poate face ciorba din zeama lor, iar combinatia este sigur unica in Bucuresti.

Daca puiul ar fi stiut ce destin glorios il asteapta, cred ca ar fi fost tare mandru de el insusi – intr-un sos cremos de smantana, garnisit cu felii de ciuperci de padure si smochine, bucatelele de pui fragezite in prealabil si imbaitate cu ghimbir, curry si numai Victoras (nu-i vorba de “acel” Victoras) stie ce alte mirodenii, sunt irezistibile. La fel este si desertul: tort cu o crema incredibila de ciocolata si bucati de nuci sau fructe de padure trase la tigaie, aromatizate cu Amaretto si coniac, iar apoi combinate cu inghetata de vanilie. In aceste conditii, cred ca o sa-mi cumpar in curand mai multe costume in trei piese si cu un numar mai mari…

Mi-a placut la Esperanto faptul ca, intr-o farfurie se regasesc mirodenii si combinatii care te poarta prin Asia, America de Sud, Peninsula Iberica, prin Cizma si mai prinzi si romanisme (in acest context, a fost un compliment).

Din toate aceste motive, restaurantul Esperanto este primul care va beneficia de sistemul nostru de clasificare si ii vom acorda patru Imre, calificandu-l de asemenea drept cel mai indraznet experiment din oras. In acelasi timp, pana la sfarsitul anului, nu va spunem care este numarul maxim de Imre de care poate beneficia un restaurant.

Sper ca, spre deosebire de ceea ce li s-a intamplat ambitiosilor lingvisti din Turnul Babel, armonia de la Esperanto nu se va transforma in disonanta, iar limbajul comun nu va deveni o cacofonie ininteligibila. Cred ca au si mai mari sanse daca evita asa-numita “brenduire” si scapa de tavile inscriptionate cu numele producatorilor de bere sau de cafea.

Astept cat mai multe pareri despre aceasta noua bucatarie fusion, ca sa-mi pot presa prietenul sa mentina calitatea pe care am gasit-o. Va recomand sa faceti acum o rezervare la numarul 211 36 46 si sa mergeti pe strada Eremia Grigorescu nr. 17. peter.imre@zf.ro

Gastronomie