Descoperă aici gustul gastronomiei haute cuisine

În Elveția, în Neuchatel, la câteva alei depărtare de lacul Neuchatel, pe Avenue Du Peyrou, există un mic palat în care au locuit odată mareșalii lui Napoleon. În palat se află acum un hotel și un restaurant cu stele Michelin. Dacă ajungeți acolo intrați în restaurant, luați loc la o masă, deschideți meniul și pregătiți-vă pentru o revelație culinară.

Clădirea care găzduiește hotelul și (mai ales) restaurantul Du Peyrou a fost construită între anii 1765 și 1771 pentru Pierre Alexandre Du Peyrou, un nobil extrem de bogat și un mecena care a făcut posibilă publicarea primei opere complete a lui Jean Jaques Rousseau.

Câteva decenii mai târziu, palatul a ajuns în proprietatea statului elvețian care l-a dăruit mareșalului Berthier, din slujba lui Napoleon. Iar atmosfera burgheză plutește încă în aer, în cele două saloane imense ale restaurantului. Se simte chiar și în atitudinea ospătarilor care departe de a fi aroganți își păstrează o demnitate ce mi-a amintit de majordomii englezi. Designul localului, cu arcadele sale generoase, păstrează elemente din epoca de glorie, însă a fost adaptat modernității, cumva fără a știrbi cu nimic grandoarea locului. Găsești aici combinații surprinzătoare de lucruri: candelabre sobre, tapet în culori tomnatice de verde închis și maro, covoare persane într-o cameră și covoare ce seamănă cu fețe de mese în alta, vaze regale argintate în formă de frunze și accesorii de design care trădează o slăbiciune pentru detaliu. Iar meniul nu vine decât ca să completeze armonia paradoxală a arhitecturii. Când încerci adevărata bucătărie haute cuisine e ca și cum ai da jos de pe pereți toate posterele cu reproduceri de Monet și de Klimt pentru a le înlocui cu pânzele originale. Iar comparația nu e întâmplătoare. Meniul servit la Du Peyrou pare la rândul său o capodoperă- de la gustul ce explodează într-o varietate de arome pentru a provoca toate papilele gustative, până la aranjarea ingenioasă din farfurie. Rețetele bucătarului se schimbă de cinci ori pe an, iar meniul din care am comandat era dedicat toamnei.

Fiecare fel de mâncare, adus la masă în ordine, exact când trebuia, a fost însoțit de explicațiile precise ale ospătarilor. Pentru început, bucătarul ne-a preparat un Amuse bouche: smochină marinată în miere, alături de o bucățică fină de brânză caldă de capră, acoperită cu un strat de nucă rasă, pâine prajită și deasupra o felie răsucită de Prosciutto cu un fir de salată victorios pus în vârf.

Mica atenție a bucătarului a fost ca un preludiu pentru ce avea să urmeze. Pentru primul fel am comandat Foie gras des Lande – o bucată generoasă de pate stropită cu calvados și vin de Porto, alături de un șerbet à la Granny Smith, care a mers de minune cu feliile prăjite de pâine cu smochine. N-am reușit să termin însă decât jumătate din foie gras, poate și de teamă că nu o să pot continua festinul culinar până la desert.

În grădina perfect întreținută din fața restaurantului, oaspeții ies de obicei să fumeze între felurile de mâncare. Am ieșit și noi să luăm aer. Aleile șerpuiesc printre tufișuri de verdeață tăiate perfect, parcă de personajul cu mâini din foarfece, spre un lac în mijlocul căreia tronează La Baigneuse, o sculptură senzuală semnată de A.Ramseyer.

Noaptea, grădina capătă o aură de mister și parcă păstrează, la fel ca interiorul clădirii, povești de altădată. Poate că și Napoleon a plimbat-o aici pe Josephine….

Odată ce ne-am așezat iar la masă, felul principal l-a urmat repede pe cel dintâi – Curry rouge aux fruit de mer. De data aceasta farfuria din fața mea devenise o întreagă saga culinară cu fructe de mare, care pe lângă apetit mi-au activat și imaginația. Furculița a început să exploreze, am mutat un centimetru mai în dreapta coada unui crevete uriaș ca să las să iasă la suprafață câteva fire de verdeață sufocate, care cereau să fie stropite cu sosul de curry din bolul așezat în mijlocul farfuriei. Apoi am traversat de-a curmezișul o cochilie ce-și expunea nerușinat un rând ordonat de scoici mici și asezonate cu mirodenii. Scoicile Saint Jaques își așteptau și ele rândul, mai lângă marginea farfuriei, albe și delicate, dezbrăcate de cochilia rămasă probabil la pelerinii ce călătoreau odată la altarul Sfântului Iacob (de unde și numele scoicii). Aceștia obișnuiau să primească pomană atât cât puteau duce în cochilie.

Am ridicat pentru câteva secunde furculița din farfurie și am tras cu ochiul în farfuria vecinului, pentru că gestul nu mai e nepoliticos când e vorba de o asemenea expoziție gastronomică. Vecinul comandase bucăți de miel suculente, servite lângă o piramidă de cous cous și cartofi ciudați, de culoare mov. Am revenit la farfuria mea și am încercat să termin de mâncat, dar am cedat în fața ultimei scoici Saint Jaques. Trebuia să încerc și desertul – Poire pochée, un mousse au chocolat, însoțit de șerbet de pere și alte minunății ale căror nume nu le pot reproduce.

Prețurile pentru festin au început de la 29 de euro pentru felul întâi, 46 de euro pentru felul principal și 13 euro pentru desert. E de menționat și lista de vinuri care însoțește meniul și care pornește de la vinuri de Neuchatel, printre alte soiuri elvețiene, urmate de soiuri franțuzești, vinuri din Ungaria , Noua Zeelandă și Australia. Cele mai scumpe sunt specialitățile de Bordeaux – un Château La Fleur Pipeau, St-Emilion, grand cru, din 1971 care costă 395 de euro și un Clos l’Angélus, St-Emilion din 1970, de 460 de euro.

Cultură /DUPĂ AFACERI PREMIUM