De la Heathcliff la un frigider cu bere
De la Heathcliff la un frigider cu bere
Am mai multe prietene care sunt singure. Singure nu in sensul atribuit notiunii de catre nemuritoarea Bridget Jones (adica abandonate de toata lumea si indreptandu-se catre o moarte solitara, in urma careia un rol important revine unor ciobanesti alsacieni – cititi Bridget Jones pentru detalii). Nu – prietenele mele sunt fiinte care fie au ajuns la concluzia “mai bine fericita singura decat complet nefericita in doi”, fie, ca 99,99% dintre femei, au realizat, in sfarsit, ca barbatii precum Heathcliff nu exista. Probabil nu au existat vreodata. Si sigur nu o sa apara in timpul vietii noastre.
Deci femeile care refuza sa faca un compromis (adica sa porneasca in cautarea lui Mr. Darcy si sa o sfarseasca alaturi de nea Gogu) se refugiaza de obicei in cariere de succes, au un cerc de prieteni adevarati, calatoresc, se duc la sala de sport, citesc mult (si nu numai reviste despre cum sa slabesti, cum sa te machiezi si cum sa iti cresti circumferinta bustului in trei zile fara operatie). Adica au o viata pentru care le invidiaza adesea si cele care si-au luat cate un nea Gogu pe langa casa, ca sa aiba cu cine sa se mai certe ca sa nu se simta singure.
Pe de alta parte, prietenii mei singuri sunt cu totul si cu totul altceva. In timp ce vocifereaza sus si tare ca nu au nevoie de femei (“ce-mi trebuie prietena daca am jocuri pe computer?”), se duc seara in baruri sau cluburi unde stau ore intregi fara sa aiba curaj sa vorbeasca cu femeile la care se holbeaza. Apoi se duc acasa, mai beau o bere din frigiderul care nu contine altceva si se culca dupa ce, in prealabil, dau la o parte de pe pat toate vrafurile de farfurii, sutele de sosete si tricouri din care prefera sa-si cumpere nenumarate exemplare decat sa le spele vreodata. Declama sus si tare ca nu le trebuie jugul la care i-ar inhama vreo femeie, dar daca le spune cineva ca o sa ramana burlaci toata viata se supara si sufera.
Unii o sa creada ca exagerez. Dar nu mai departe de zilele trecute primesc un telefon de la un domn care incepe in maniera atat de draga filmelor de groaza de duzina: “Nu ma cunosti, dar eu stiu cine esti si unde stai”. Eu ma panichez si, probabil pentru prima oara de cand, spre disperarea parintilor, am invatat sa vorbesc, raman muta.
Dansul continua discursul de unde reiese pana la urma ca se despartise de prietena proprie si personala, era devastat, a ajuns in nu stiu ce imprejurari la o firma colaboratoare a ziarului unde, pe un formular confidential a vazut datele mele personale si le-a memorat imediat. Iar concluzia acestui discurs halucinant a fost ca, neconsolat dupa despartirea de fosta jumatate, el tot crede in destin si e de parere ca ne potrivim.
Lasand la o parte aspectul cu iz sociopat sau psihopat sau orice alt “-pat” al acestui demers (oi fi eu exagerata dar nu imi cade bine cand un necunoscut imi spune “am tinut-o de vorba pe PR-ista de la firma ca sa ma uit pe furis la formulare si, cum am o memorie excelenta, ti-am retinut toate datele”), m-am gandit ca o fi si el ca unii dintre prietenii mei. Adica s-a saturat de un frigider plin cu bere, un pat incarcat de sosete si farfurii si mai ales s-a saturat sa vina acasa si sa nu fie intampinat de calduroasele: “Unde ai fost? Ce-ai facut pana la ora asta? Ai facut cumparaturile? Treci si da cu aspiratorul. Si in weekendul asta mergem la mama sa ii facem aprovizionarea de iarna”. raluca.badea@zf.ro
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
