Cristina Roșca, După Afaceri Premium: Despre răbdare și alte misiuni imposibile

Se spune că toamna se numără bobocii. Nu știu ce să zic despre boboci, dar cumva am realizat că și eu număr lucruri. Cel puțin toamna asta.

Număr lunile care au trecut. Pentru că au trecut prea repede.

Și număr zilele până la Crăciun. Pentru că pare că mai sunt multe, dar de fapt nu.

Nu știu de ce, dar am numărat recent și zilele de vacanță din acest an. Poate pentru că mi se păreau puține. Dar de fapt nu au fost. Doar că au zburat.

Dar știți ce nu număr? Slavă Domnului! Numărul de calorii de la o masă.

De ce am ajuns să vorbesc despre calorii și nu, după cum mi-e felul, despre călătorii? Pentru că am citit textul Alinei despre prăjiturile-fruct și despre complexitatea pregătirii lor și mi s-a făcut poftă de ceva dulce. Nu neapărat de un astfel de desert, ci de unul cu multă ciocolată neagră sau cu migdale.

Cred că cineva ar trebui să inventeze – dacă nu a făcut-o deja – un parfum care să miroasă a esență de migdale. Oare combinația de dulce și amar, arome care altfel ar părea contradictorii, ar da la fel de bine pe piele precum în bucătărie?

Până mă lămuresc eu cum e cu asta, vă las să descoperiți în această ediție povestea scrisă de Ramona despre artizanii mirosurilor. Este despre poveștile creatorilor români care dau formă emoțiilor prin parfum.

Și tot apropo de mirosuri (dar și de emoții, dacă e să fiu sinceră), a ce miroase Istanbulul? A condimente, a pește la grătar, a baclava? Ultima dată am pășit în această metropolă, această lume care este Istanbulul, acum un an și jumătate. O pauză de câteva ore între două zboruri. Suficient însă cât să mă încarc cu energia acestui loc care se trăiește cu toate simțurile.

Chiar și așa, citind reportajul Ramonei din acest oraș îmi dau seama cât de multe lucruri se întâmplă în fiecare moment în Istanbul. Și cum, indiferent de câte ori mergi, nu e niciodată suficient.

Fac ce fac și tot la călătorii ajung.

Dacă în Istanbul mergi ca să vizitezi, mergi până nu îți mai simți picioarele, există și locuri unde poposești ca să nu faci nimic. Într-o lume tot mai grăbită și fără de astâmpăr, AlmaCalma, un proiect deschis recent în inima Transilvaniei, își dorește să îi convingă pe oaspeți să încetinească puțin. Să admire cerul înstelat. Să asculte păsările. Să stea. Și atât.

Acum, că stau să mă gândesc, cred că cele mai multe texte din această ediție vorbesc despre această calitate tot mai rară – răbdarea (calitate care mie-mi lipsește cu desăvârșire).

Miruna a stat de vorbă cu Amalia Verzea, una dintre cele mai importante figuri ale vitraliului contemporan, care a povestit despre frumusețea acestei arte de multe ori plasată într-un con de umbră. Pentru că vitraliile sunt uneori gândite pentru a pune sub lumina reflectoarelor alte arte. Cel mai recent, Amalia Verzea a redat, la propriu și la figurat, lumina Cazinoului din Constanța. Dar, ca să poți fi artist vitralier trebuie să ai multă răbdare. La fel și să modelezi lemnul, așa cum face Radu Remeș. Despre emoția lemnului, aflăm de la Florentina, care a stat de vorbă cu artizanul român, care i-a povestit cum de la o pasiune la o pensiune este numai un pas.

Aceeași calitate – răbdarea – e necesară și în producția unui covor, după cum scrie Roxana. De la obiect central al vieții domestice, cu rol de izolare termică și protecție, până la piesă de artă, suport de identitate culturală și simbolism, covorul a trecut prin toate aceste etape și a devenit mai special cu fiecare tranziție reușită.

Arta, în final, îmbracă multe forme. De la muzică la sculptură în lemn și de la bijuterii la modă. Pe toate le „coasem și descoasem în această ediție“ a

După Afaceri Premium.

Lectură plăcută!

Cultură