Zborul care si-a atins tinta

La mai putin de cinci ani de la evenimentele din 11 septembrie 2001 incep sa apara filmele inspirate din atacul terorist. Primul dintre ele, “United 93”, regizat de regizorul si scenaristul de origine irlandeza Paul Greengrass (“Suprematia lui Bourne”) trateaza ceea ce este foarte posibil sa NU stim despre 11/9: ceea ce s-a intamplat in avionul United Airlines 93, cel care, datorita eroismului pasagerilor, s-a prabusit in camp si nu deasupra Casei Albe sau a Capitoliului, asa cum a fost intentia teroristilor.
“United 93” ar fi un film prost daca n-ai sti ca tot ceea ce vezi pe ecran s-a intamplat in realitate. Ai impresia ca totul este exagerat (actiunile pasagerilor, lipsa de reactie a autoritatilor), neverosimil, lacrimogen.
Dar stii ca totul este adevarat, pentru ca scenariul a fost scris dupa nenumarate interviuri cu familiile victimelor si prietenii acestora.
Astfel, filmul capata valoare de documentar, de docudrama, iar desfasurarea actiunii devine coplesitoare. Este mai degraba un film-stire si e nevoie de curaj ca sa-l vezi de la un capat la celalalt.
Ar fi fost extrem de usor ca filmul lui Greengrass sa devina manipulativ, partinitor, dar regizorul si-a impus propria viziune, concentrata nu pe acuze indreptate impotriva autoritatilor, ci pe relatiile dintre pasageri, conversatiile prin telefon pe care acestia le-au avut cu persoanele dragi si, cel mai important, modul in care pasagerii au hotarat sa nu se lase condusi de catre teroristi si sa se prabuseasca intr-un camp pentru a produce cat mai putine daune.
Dupa ritmul destul de lent de la inceput, regizorul imprima o viteza aproape insuportabila filmului, scenele derulandu-se aproape exact ca in realitate. Pentru efectul dramatic, au fost incluse scene despre care nu exista nicio inregistrare (pregatirile terostilor in camerele de hotel, pasagerii in sala de asteptare), dar combinatia este cu totul si cu totul verosimila, de la inceput pana la explozia finala. Iar meritul extraordinar al lui Greengrass este faptul ca nu a facut niste eroi din pasageri si personalul avionului, ci i-a prezentat cu respect, ca pe niste oameni in carne si oase, carora nu le-a fost usor sa stie ca vor muri.
Regizorul a folosit numai actori necunoscuti, o alegere foarte inteligenta, pentru ca “United 93” nu este genul de film in care sa distribui o vedeta. Iar actorii sunt cat se poate de credibili, atat pasagerii, cat si teroristii. Cu totii au primit studii cu privire la vietile adevaratilor pasageri ai zborului 93, astfel incat au putut improviza din mers relatiile dintre personaje. Iar rezultatul este extraordinar. De mare folos a fost si modul in care Greengrass a ales sa filmeze “United 93”: cu o camera digitala nu dintre cele mai performante, dar care da un plus de veridicitate, transformand spectatorul intr-unul din pasagerii avionului deturnat.
S-a zis ca o asteptare de cinci ani nu este suficienta pentru a face un film despre 9/11, ca este prea devreme. Probabil motivul pentru care “United 93” nu a avut incasari extraordinare in Statele Unite este faptul ca americanii vor sa uite si nu sa-si aminteasca de acel septembrie.
Chiar si-asa, filmul lui Greengrass trebuie neaparat vazut: sunt mari sanse ca acesta sa fie cel mai putin partinitor.

Călătorii /Film