WTC, de n-ar mai fi...

Oliver Stone e o pasare de prada. Nu exista subiect spectaculos care sa nu-i atraga atentia, prin urmare nu este deloc de mirare ca e printre primii care aduc 9/11 pe marile ecrane.
In “World Trade Center”, el spune povestea salvarii a doi politisti de la Autoritatea Portuara, John McLoughlin (Nicholas Cage) si Will Jimeno (Michael Pena), care, membri ai echipelor de interventie la locul atentatului, sunt prinsi sub daramaturi cand turnurile se prabusesc.
Problema cu filmul lui Stone este faptul ca porneste de la un subiect cu un potential imens si nu reuseste decat sa fie un film bun. “World Trade Center” este un film ok, dar iti lasa impresia ca regizorul s-a bazat atat de mult pe contextul istoric si social al filmului, incat nu a mai acordat importanta amanuntelor. De asemenea, povestea e suficient de specifica incat sa poata iesi extrem de usor din cadrul mult mai larg al atentatului: doi politisti, famiile lor si echipele de salvare care ii scot de sub daramaturi. E prea putin.
Bineinteles, este imposibil sa faci un scenariu care sa trateze tragedia la justa ei dimensiune, dar, pe de alta parte, drama celor doi seamana suspect de mult cu scenariul clasic al salvarii unor mineri prinsi sub daramaturi.
“World Trade Center” nu difera aproape prin nimic de un cunoscut film de televiziune despre o fetita care cade intr-un put si politia se chinuie timp de doua zile s-o scoata de acolo.
Bineinteles, Stone are o multime de scene puternice (discutiile celor doi, pentru a-si mentine atentia treaza si pentru a nu adormi, deci muri), are cateva efecte speciale (mai ales audio) bune, o muzica inaltatoare, care puncteaza bine momentele-cheie.
Dar mai are si cateva inserturi total anapoda (viziunea cu Iisus aducandu-i apa lui Jimeno, de exemplu), care reusesc imposibilul: te fac sa crezi ca “World Trade Center” este un film de duzina, facut de un scenarist prost, alarmist si patriotard. Paradoxal, tot ceea ce face Stone in filmul lui se bazeaza pe o munca de documentare extrem de bine facuta (calitate specifica regizorului).
Prin urmare da, Jimeno a avut sus-numita viziune si da, John McLoughlin a “vorbit” cu sotia lui, discutia imaginara cu ea facandu-l sa-si adune putinele puteri si sa mai reziste cateva ore pana a fost salvat. Dar in acest context filmul devine dureros de neconvingator.
Fara a fi lipsit de emotie, “World Trade Center” misca nu prin performantele actoricesti, ci prin amintire. Filmul are rol doar de enzima, de catalizator de emotii, de “scurtatura” spre acel sertar al mintii care contine imaginile difuzate de toate televiziunile in septembrie 2001.
Numai asa, in doi timpi, este eficient si ajunge la spectatorii sai, spre deosebire de celalalt film despre atentat, “United 93”, care reuseste performanta de a te transporta trup si suflet in cel de-al patrulea avion deturnat. “World Trade Center” nu reseste decat sa fie un film care a vrut prea mult si a facut prea putin.

World Trade Center
R: Oliver Stone
Cu: Nicholas Cage, Michael Pena, Maria Bello, Maggie Gyllenhall, Jay Hernandez, Michael Shannon
Din 13 octombrie

Stil de viață /FILM