Gastronomie /Despre lume si viata
Why me?
Cunoasteti genul acela de oameni carora li se intampla toate pocinoagele posibile exact cand le e lumea mai draga? Care par sa atraga tot felul de nenorociri, incepand cu vizite dese si prelungite ale soacrei pana la intalniri nas in nas cu Marele Alb in timpul unei banale scufundari in ape nu mai adanci de doi metri si ceva? In paranteza fi spus, nu stiu care dintre cele doua variante de tete-a-…
Cunoasteti genul acela de oameni carora li se intampla toate pocinoagele posibile exact cand le e lumea mai draga? Care par sa atraga tot felul de nenorociri, incepand cu vizite dese si prelungite ale soacrei pana la intalniri nas in nas cu Marele Alb in timpul unei banale scufundari in ape nu mai adanci de doi metri si ceva? In paranteza fi spus, nu stiu care dintre cele doua variante de tete-a-tete e mai inspaimantatoare…
E vorba de genul acela de persoana care, atunci cand pleaca intr-o excursie cu un grup mai mare de cunostinte, reuseste sa se piarda de ceilalti, care sunt nevoiti sa iroseasca o zi intreaga cautand-o, pentru ca ea voia neaparat sa vada daca se putea orienta singura dupa harta.
Sau persoana care, atunci cand incearca sa fie mai aventuroasa si sa manance mancaruri “sexy” precum stridiile, se procopseste prompt cu o intoxicatie urata. Sau care, daca mananca ciocolata, in loc sa fie inundata de fericire (dupa cum promit savantii), se alege, in schimb, cu o noapte de insomnie, pentru ca a gresit si a ingurgitat o tableta intreaga de ciocolata cu un continut de 70% cacao.
Ei bine, oricat de mult as fi dispretuit categoria asta de oameni, remarc ca, de la o vreme, ma incadrez si eu la “mi se intampla numai mie”. Daca ma duc la restaurant si aleg ceva de mancare, fie s-a terminat, fie mi se aduce altceva, fie nu e asa bun cum imi imaginasem. De pomina au ramas suferintele mele la un mare restaurant bucurestean unde, de fiecare data cand mergeam, chelnerul insista sa-mi aduca pestele parizian in loc de pane, fapt care mi-a provocat drame existentiale (sunt constienta cat e de penibil faptul ca sunt tipul de persoana careia pestele parizian poate sa-i provoace crize, dar banuiesc ca e mult prea tarziu ca sa ma mai schimb).
Dar nu numai in restaurante am probleme – daca ma duc sa-mi cumpar haine si imi pica cu tronc o pereche de pantaloni, sigur nu au masura mea.
Daca imi iau o pereche de pantofi, ma chinui asa de tare incat, ca sa-i pot purta, ar trebui sa fac si eu ca surorile vitrege ale Cenusaresei si sa-mi tai o bucata din calcai sau unul-doua degete (ceea ce am inteles ca oricum se mai practica peste Ocean, de dragul unor perechi de Manolo Blahnik). Daca plec din tara, sigur imi confisca la aeroport toate lotiunile si cremele in valoare de multe milioane, pentru ca am uitat sa le trimit la cala. Daca ma sui intr-un taxi, sigur soferul e mai maniac chiar si decat Soferul Maniac, asa ca, atunci cand cobor din masina, imi tremura picioarele si sunt ferm convinsa ca nu o sa mai mananc nimic niciodata.
Poate ca ar trebui sa incep sa port la mine cate un trifoi, o potcoava, un picior de iepure sau sa agat un cosar. Sau, cel mai bine, sa nu mai merg la restaurant (adica sa ma apuc sa gatesc, spre disperarea Soferului), sa nu-mi mai cumpar haine (sau cel putin nu in fiecare zi) si sa nu mai merg cu taxiul (adica sa-mi iau permisul de conducere, ceea ce ar insemna inca o soferita catastrofa pe strazile calme ale Bucurestiului).
Gastronomie /Despre lume si viata
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
