Viata bate tot

Un cititor m-a intrebat daca personajele din articolul de saptamana trecuta sunt reale sau doar niste produse ale imaginatiei mele febrile, hranita de ore lungi si intense de munca (ultimele sase cuvinte au fost o tentativa de a-mi impresiona seful, dar cred ca mai degraba as reusi sa-l conving pe Ossama Ben Laden sa se converteasca la crestinism).

In fine, lasand la o parte problema numita sef, trebuie sa marturisesc ca, de fapt, protagonistele articolului de vinerea trecuta nici macar nu sunt cele mai interesante sau mai deosebite persoane pe care le cunosc.

Aceasta distinctie ii revine, de pilda, colegului care, cu ceva ani in urma a avut placerea de a-si achizitiona primul telefon mobil. Ca orice barbat care pune pentru prima data mana pe un aparat mai tehnic, n-ar fi marturisit nici in ruptul capului ca nu prea stie ce face, asa ca a umblat ce a umblat la setari, dupa care l-a plasat strategic in buzunarul de la piept. La un moment dat, se albeste la fata si ii spune colegei de langa el: “Draga, cred ca n-ar mai trebui sa ma stresez si sa muncesc atat de mult pentru ca tocmai mi s-a facut rau. Am niste palpitatii cumplite la inima si ma furnica ingrozitor in piept”. Pret de cateva secunde a fost atat de speriat, incat chiar era sa faca un atac de cord. Dupa care si-a dat seama ca, de fapt, telefonul era setat sa vibreze si exact asta si facea constiincios in buzunarul de langa inima. De unde si impresia ca e in mijlocul unui infarct sau al unei crize severe de palpitatii. In apararea lui – era chiar primul telefon si chiar nu mai avusese de-a face cu device-uri vibratoare pana atunci.

O alta cunostinta s-a trezit catapultata in plina zona crepusculara, intr-o dupa-amiaza de iarna cand se afla in plina sedinta de jogging. Omul dadea din picioare, gandindu-se ce bine va arata la primavara, cand se trezeste practic inhatat de doua persoane care ii cer politicos sa-i urmeze. Aici poate ca ar trebui sa specific ca se afla langa Casa Poporului. El, fiind naiv si de buna-credinta, se conformeaza si ajunge intr-o sala unde este supus imediat unui interogatoriu destul de ferm. Se pare ca, desi habar n-avea, se gasise sa topaie chiar pe langa sediul unei institutii mai mult sau mai putin secrete si fusese acuzat de un “informator” ca fotografiaza pe sest obiectivul cu telefonul (asta desi nu avea telefonul la el). Cum persoanele respective nu aveau voie sa-l perchezitioneze, i-au cerut in repetate randuri sa predea telefonul, la care el a raspuns senin si sincer ca nu are niciun telefon. Aparent enervati de atitudinea pe care au luat-o drept o sfidare, agentii s-au inversunat si a urmat un dialog de genul: “Domnule, nu vrem sa recurgem la alte metode – dati-ne telefonul”. “Nu am telefon, v-am spus”. “Dati-ne telefonul”. “Dar nu il am”. “Pentru ultima oara – predati-ne telefonul!”. Si tot asa, pe un ton din ce in ce mai ridicat. Si, pentru ca episodul din Zona Crepusculara sa fie complet, au chemat in camera si informatorul, ca sa-l identifice pe “faptas”. In cele din urma, i-au dat drumul, nu foarte convinsi insa de nevinovatia lui si spre dezamagirea mea, care speram sa se fi ajuns la momentul in care il torturau putin sau macar il inchideau intr-o celula intunecoasa, pe ai carei pereti sa fie scrijelite mesaje de genul: “Detinutul X a murit aici de suparare” sau “Ma sinucid pentru ca nu mai suport sa mananc fasole in fiecare zi”.

Stil de viață