Valeriu Nistor: Pentru mine conteaza drumul

“Intr-o zi normala ma trezesc la 6 fara un sfert, de la 6 la 6 si jumatate imi plimb cainele, un terranova care doarme langa mine si, vreau-nu vreau, imi da trezirea de cativa ani la 6 fara un sfert. La 7 fara un sfert, plec la sala. De la 7 la 8 fac sport. In drum spre casa imi cumpar ziarele si la 8 si un sfert sunt acasa ca sa iau micul dejun cu sotia si fiica mea. De la 8 si un sfert la 9 fara un sfert mancam impreuna si la 9 sunt in birou. Programul acesta este lege. Altfel nu as putea sa fac si sport, sa plimb si cainele, sa iau si micul dejun cu familia in fiecare zi. Pentru noi e foarte important micul dejun. Si cina.
Sambata incepe la fel. Numai ca orele se mai dilata un pic. Adica pot sa stau mai mult cu cainele, pot sa mai intarzii la sala, sotia se trezeste si ea mai tarziu, luam micul dejun mai tarziu, la 10. Sotia mea nu este matinala. Am mai mult timp sa-mi citesc ziarele. Stam cu prietenii.
Vara, o data la doua saptamani, sambata, cel putin patru-cinci ore, plec cu motocicleta. Am cativa prieteni foarte vechi si foarte buni cu care ies cu motorul si mergem in jur de 3-400 de kilometri pe zi. Nu avem un loc preferat. Pentru noi conteaza drumul. Cheia ar putea fi un loc interesant, ca distractie, dar 250 de kilometri dus-intors e totusi putin cam scurt. Brasovul este mai bine. Brasovul inseamna 300 plus. 200 e putin. Adica, pentru 200 de kilometri nici nu-mi vine sa ma imbrac. Ne intoarcem in jur de 3 dupa-amiaza.
Cu masina nu prea merg pentru ca nu-mi place. La birou vin pe jos. Stau aproape, la 10 minute de mers. Masina este pentru mine ca si telefonul, ca si copiatorul – exista doar pentru ca sunt necesare. Pe mine masinile nu ma atrag. Nici macar cele luxoase.
Intre ora 3 si masa de seara incercam sa gasim un eveniment interesant in Bucuresti. Nu neaparat spectacole, ci, de exemplu, mi s-a parut foarte interesanta expozitia de flori de la Hilton de acum ceva vreme. Facem activitati de dupa-amiaza – ne intalnim mai multi, stam de vorba, radem. Lucrurile astea se prelungesc de obicei pana mai tarziu astfel ca sambata seara mi-o petrec de obicei cu prietenii.
Nu am un local preferat. De obicei evit sa ies din sectorul 1 pentru ca atunci ar trebui sa ne urcam in masina, asa ca mergem fie pe Soseaua Nordului, la Casa di David, sau aici, in zona, la Noblesse. Mie imi place foarte mult sa mananc usor, ca atare bucataria mediteraneana ma atrage extraordinar, dar recunosc ca cel mai bine ma simt tot cand imi pune cineva in fata un platou de racituri romanesti, cu branza de burduf cu ceapa si tuica fiarta. Probabil ca asta vine din gene. Parintii tatalui meu au fost basarabeni. Eu ma simt foarte bine cand mananc asa.
Am calatorit foarte mult si in momentul acesta mi-ar placea foarte mult sa ma intorc in nordul Moldovei. In strainatate, imi place Italia. Dar Italia aceea rurala. Imi place sa merg la tara, sa inchiriez o ferma, o casa si sa stau la masa cu oamenii, sa mananc mancare adevarata. Italienii sunt calzi, sunt foarte placuti.
Un alt hobby al meu este Africa. Este subiectul meu preferat de discutie. Citesc foarte mult despre Africa, am si fost de doua ori, visez sa fac o calatorie de la Bucuresti la Cape Town cu motocicleta. Asta inseamna vreo douazeci si ceva de mii de kilometri. Sunt destul de multi, dar am gasit amatori, chiar daca pare greu de crezut. Nu mai ramane decat ca acestia sa renunte la serviciu. Cine le-ar da concediu trei luni? Cam atata timp cat e nevoie sa strabati asa o distanta cu motorul…
Mirosurile, gusturile, apusurile de soare, oamenii, energia oamenilor… Totul este superb in Africa. Serviciile sunt minunate. Simti ca esti binevenit cu adevarat. Plus ca istoria este fascinanta. Africa este “leaganul omenirii”.
O zi obisnuita la serviciu nu dureaza niciodata mai putin de zece ore. Mai putin in week-end. Atata timp cat am fost angajatul cuiva nu prea am reusit sa-mi pastrez week-end-urile. Asa ca acum incerc sa intru in ciclul luni-vineri/sambata-duminica. Ca atare, incerc sa-mi imprim ideea ca sambata-duminica e pauza. Trebuie sa muncim undeva intre 50 si 70 de ore in cele sapte zile ale saptamanii. Si restul sa fie timp liber. Mie imi iese planul acesta in conditiile in care imi planific timpul liber. Timpul liber nu este ceva ce ramane la sfarsit atunci cand nu mai ai nimic de facut pentru ca, daca ar fi asa, nu ar exista niciodata timp liber. Asa ca il planific. Este timp liber pe care il petrec cu fata mea, timp liber pe care il petrec cu sotia, timp liber in care plimb cainele, timp liber in care merg la sala de sport si este planificat in agenda. In plus, incerc sa elimin un pic ciclul acasa-birou. Stiu ca trebuie sa muncesc 50-70 de ore pe saptamana. Nu trebuie neaparat sa le muncesc de luni pana vineri. Pot munci si duminica daca luni am un deal important pentru care trebuie sa fiu pregatit.
Dar, la fel de bine, miercuri pot sa stau in parc cu cainele sau sa petrec jumatate de zi cu sotia joi, nu trebuie sa astept pana cand am “timp liber”, adica numai la sfarsit de saptamana. Probabil ca acesta este si unul dintre motivele pentru care se creeaza un echilibru foarte stabil intre viata profesionala si cea personala. Oricum, pentru mine de departe viata personala este mult mai importanta pentru ca familia este ceva ce tebuie sa existe si sa traiasca armonios pentru totdeauna, iar viata profesionala reprezinta doar un loc in care iti desfasori o activitate si care poate sa se schimbe si maine. Adica, daca familia nu primeste suficienta atentie, este grav.
Daca, in schimb, partea profesionala nu primeste suficienta atentie pentru ca aceasta atentie trebuie sa mearga la familie si prieteni nu mi se mai pare asa de grav.
Fiica mea are 16 ani. Sunt foarte mandru de ea. Este un copil asa de inteligent si de cuminte si care a invatat singur care sunt lucrurile bune pe care trebuie sa le faca si care sunt lucrurile pe care trebuie sa le evite si care, de fapt, isi traieste deja viata proprie. E adevarat, mai exista restrictii, tatii totdeauna vor impune restrictii. Isi amintesc de tineretea lor si incearca sa evite posibilele greseli.
Ceea ce fac acum fac doar de cateva luni. Pana acum am lucrat la Xerox. 10 ani. Am avut, deci, o cariera de multinationala. Am inceput cu functia cea mai mica: agent de vanzari junior, 200 de dolari pe luna salariul. In ’95. In ’97 m-am mutat la Xerox. In 2001 am fost numit director general in Romania, timp de trei ani, dupa care am fost numit director general in Austria.
Austria a fost o experienta interesanta pentru ca vorbim de o cultura complet diferita de a noastra, dar Austria in sine este o tara de clasa mondiala in care sa locuiesti cu placere. Standardele, infrastructura dau calitate vietii.
Totul este la cel mai inalt nivel posibil. Si asta face ca nivelul de trai al tuturor oamenilor din tara aceea sa fie foarte ridicat. Ca experienta profesionala, a fost dificil la inceput. A durat o vreme pana m-am adaptat. Acolo lucram in mare parte cu austrieci.
Ca atare a fost nevoie sa invat limba, altfel nu aveam nicio sansa sa am comunicare cu ei, pentru ca ei nu sunt dispusi sa invete engleza, de exemplu. Chiar si oamenii mai tineri vorbesc engleza la un nivel modest.
De la sfarsitul anului trecut am hotarat sa nu mai fiu angajatul nimanui si ca ar fi interesant sa fac ceva pe cont propriu. Ideea a pornit din Austria.
Firma este romano-austriaca pentru ca partenerul meu este austriac. L-am intalnit in perioada in care am lucrat acolo – un om care avea aceleasi idei despre afacerile cu estul Europei, in special cu Romania. De fapt, totul a pornit cu ideea de a construi un pod intre Austria si Romania.
Pentru ca sunt foarte multe companii de acolo care vor sa se extinda la noi si au nevoie de sprijin.
Logistic, managerial si asa mai departe. Intre timp am descoperit ca sunt si foarte multe firme romanesti care sunt interesate sa-si deschida filiale in Austria si asta n-a facut decat sa confirme ca ideea initiala a fost buna.”