Un paparazzo cochet

Intr-o vreme, la nasterea democratiei (nu se poate vorbi de perioada asta inainte de declararea independentei Statelor Unite, dupa parerea mea), oamenii isi alegeau, ca lideri ai comunitatii, pe ai mai destepti si mai priceputi dintre ei, in stare sa-i conduca. Pe atunci erau tot felul de Jefferson, Washington – in general exemplare umane peste media de inteligenta.
Acum, dintr-un masochism greu de inteles, ii alegem pe cei care stiu sa fure si sa minta mai bine decat media. Evident, nu sunt mai destepti decat noi, astialalti, dar sunt mai tupeisti, mai mincinosi si mai nesimtiti decat grosul natiunii. Macar de ne-ar intrece ca si capacitate intelectuala, dar nici macar de asta nu avem parte – niste hoti geniali.
Eu inteleg ca poate simtim nevoia sa alegem politicieni care se dau drept oameni obisnuiti, pentru ca, de cand cu omniprezenta teorie a egalitatii, vrem sa ne identificam cu conducatorii nostri. Probabil ne gandim ca, daca un om obisnuit, fara mari talente, a ajuns conducator, o sa reusim si noi intr-o zi. Dar si egalitatea asta e cu dus si intors. Mi se pare foarte interesant faptul ca fiecare vrem egalitate, dar neaparat cu cei de deasupra noastra. Niciodata cu masele, niciodata cu cei cu o situatie mai modesta decat a noastra. Nu vrem egalitate cu pensionarii din Ferentari, ci cu miliardarii care merg cu girofarul. Nu vrem sa fim egali cu amaratul ala de 75 de ani care a luat amenda de 100 de lei pentru ca a trecut strada pe rosu, ci cu cel din Hummerul cu roti de inox, care a trecut si el pe rosu, dar politia nu a indraznit sa-l opreasca. Pentru orice om civilizat, teoria egalitatii e un principiu etic, nicidecum un fapt biologic.
Daca are cineva dubii despre faptul ca ii alegem pe cei mai hoti, mincinosi si nepriceputi, as dori sa-i analizati, unul cate unul, de la cel mai sus in jos. Oamenii astia, daca n-ar fi politicieni, dintr-o meserie onorabila n-ar putea sa traiasca – statistic vorbind, cred ca asa stau lucrurile pentru circa 80% dintre ei. Acum, daca tot avem o oportunitate, macar sa-i alegem pe aia care au o meserie: avocat, doctor, ceva. Alegeti-i pe unii care par mai inteligenti decat media, care pot face diferenta intre stanga si dreapta daca amesteca cineva repede cele doua maini in fata lor.
Stiu ca eu tind sa tot amestec politica si mancarea, dar ce sa fac, e campanie electorala, nu ma pot abtine. Ajung acum si la partea cu mancarea – saptamana asta am fost la un restaurant care initial nu m-a entuziasmat, dar apoi m-a facut sa-mi schimb radical parerea. E un bistro si se numeste Paparazzi. Locul emana un sic de veche Europa, ca bistrourile adevarate din marile capitale de pe continent, unde, in cladirile medievale, desi e eleganta din belsug, spatiul e mult mai zgarcit. Astfel, proprietarii (sau designerii) sunt nevoiti sa faca minuni de imaginatie si originalitate, ca oamenii sa nu se simta sufocati, ci sa se bucure de o masa buna, intr-un mediu elegant.
La fel e si la Paparazzi Bistro – un divort mai mare intre ceea ce sugereaza numele si ce este de fapt restaurantul n-am mai vazut de multa vreme. Am intrat asteptandu-ma la doua variante: fie o carciuma intunecoasa unde sa se adune paparazzi si sa-si comenteze victimele zilei, fie la un loc de fite (avand in vedere si locatia), unde asa-numitele vedete sa se aseze in geam, in pozitii mai mult sau mai putin compromitatoare si sa se lase fotografiate.
Locul nu-i nici una, nici alta, ci un bistro foarte cochet, cu o bijuterie de terasa si un meniu pentru cunoscatori, ceea ce exclude din start si paparazzi si vedetutele autohtone. Surpriza placuta incepe de afara, cand vezi ca, intr-o curticica minuscula, s-a amenajat o terasa care nu stiu prin ce truc reuseste sa dea senzatia de spatiu. Daca va place sa luati masa al fresco, cu tot cu praful aferent (da, chiar si pe Aviatorilor, bulevardul cel mai bulevard), va puteti aseza imediat la una dintre mesele de afara sau, pentru un compromis, in sectiunea de terasa acoperita. Eu nu ma prea dau in vant dupa gaze de esapament si norisori de praf care sa-mi condimenteze mancarea, asa ca m-am aventurat inauntru.
Unde s-a produs a doua surpriza: un interior desprins parca din anii ’50 – elegant, intim, dar deloc inghesuit, cu o gama cromatica alternand intre bej, crem, maro, alb si galben. Mini veiozele cu abajur galben ca floarea-soarelui lumineaza la tanc pozele alb-negru in rame aurii cu care sunt tapetati peretii si care dateaza dintr-o epoca in care paparazzi erau politicosi, iar vedetele – fascinante. In afara de fotografii, care “fac toti banii”, locul nu e foarte decorat – cateva vaze cu flori si un clopot de sticla care ocroteste un aranjament de cactusi. Si e foarte bine asa, pentru ca impactul e mai puternic si ambianta mult mai placuta, fara a fi supraincarcata. E o atmosfera care emana glamour, punctata de jazzul eclectic care susura pe fundal. In cateva cuvinte, e retro, vintage, sic.
La meniu au cam dat-o in bara pentru ca e presarat de greseli de ortografie, dar am inteles ca e doar temporar, pana o sa apara varianta finala, asa ca o sa fiu indulgent si nu mai analizez problema. Continutul, insa, e o alta mancare de peste, pentru ca e genul de gastronomie pe care o gasesti la bistrourile de top din orasele cu pretentii. Interesant este ca au un meniu de pranz, mai simplu (peste, miel, vita, cateva salate si supe) si unul mult mai elaborat, pentru seara, unde troneaza escalop de foie gras cu fructe confiate, melci de Burgundia, rata cu cimbru si marmelada de fenicul si coriandru sau file de porc cu caise si chimen.
Bine ca in timp ce citeam meniul si salivam nu m-a prins niciun paparazzo – era doar foto al nostru pe care l-am adus cu noi ca sa dovedim cumva ca am fost acolo.
Dar nici nu sunt stresat pentru ca, atunci cand ma dau pe mine in revistele color, inseamna ca politicienii n-au facut nimic sau Andrelele au fost in vacanta. Doar cand e o zi de slow news ma prind stand la coada la paine ca sa-mi hranesc familia. Nici intre paparazzi nu e egalitate – sunt aia care stau zile intregi prin copaci ca sa prinda o poza si tot degeaba si aia care se nimeresc la momentul potrivit si trag poze de milioane. Asa e viata, inegala. Uneori se prea poate ca lucrurile sa para ca sunt la fel, dar, de fapt, nimic nu seamana cu nimic…. Asta a fost profunda, nu?
Revenind la mancare, Paparazzi este genul de restaurant pe care il caut de mult in Bucuresti. Fite cu foie gras avem cu duiumul, ca si tot felul de locuri cu pretentii si mancare care e un risc pentru organism. Dar Paparazzi are o eleganta genevoise, e un loc unde te simti bine si mananci cel putin la fel de bine. Cand sunt in Bucuresti duc dorul salatelor bune de afara, dar acum le-am regasit pe Aviatorilor – de pilda, salata cu branza calda de capra pe feliute de toast, completata de rosii mititele si rucola. Sau salata de andive taiate fasiute, cu roquefort adevarat, cat sa fie andiva usor piscacioasa de la branza nobila. Plus cateva nuci presarate deasupra, pentru efectul artistic. Mi-am facut abonament la restaurantul asta, mai ales pentru salate – aici pot sa mananc extraordinar de usor si totusi sa mearga obiectivul meu de a ajunge sub 90 de kilograme. Asta da salata.
Tot pentru inceput e indicat risotto milanez simplu, doar cu sofran, dar de o simplitate perfecta si indestulatoare. Sau supa de ceapa adevarata – nu cu ceapa de-a noastra de la Pericei, de pute toata piata. Sigur, e buna, taraneasca, sanatoasa, dar pentru o astfel de supa se cere o ceapa mai dulce, subtila, pe care oamenii o combina cu toast si cu branza parfumata, delicioasa. Combinatia mancarurilor usoare si autentice va face ca acest restaurant sa prospere si toate pseudoitalienismele lui Giovanni fugit de acasa de langa nevasta sa paleasca. Mai ales ca nu au simtit nevoia sa scrie mare la usa sau pe meniu ca au adus cine stie ce maestru bucatar din tari straine. E un loc cochet, cu doamne elegante si domni respectabili. Pe cat de neverosimil suna, totusi se poate intampla si la Bucuresti. Dar normalitatea nu se intinde pana la viata politica – doar la bistroul asta. Nu e un restaurant unde sa bei sprituri multe si sa pui la punct strategii de campanie.
Am comandat apoi o tagliatta de miel care imi facea cu ochiul chiar si mie, care nu sunt un mare fan al mieilor, oilor si berbecilor. Feliute de carne suculenta, roz la mijloc, exact asa cum gateste nevasta-mea mielul. Ca garnitura, bureti trasi la tigaie si rumeniti in unt. Chelnerul ne-a spus ca pestele spada e proaspat si chiar asa a fost – daca era mai proaspat cred ca sarea din farfurie. Bine fript, pe un pat de legume taiate cubulete si sotate in ulei de masline, e tot din categoria mancaruri usoare si neingrasatoare.
Pana si Bucurestiul pare altfel vazut de la Paparazzi – pomi verzi, primavara primavara, alei elegante. Daca n-ar fi politicienii, ce bine ar fi. De cate ori deschid televizorul si ii vad producandu-se la scena deschisa, imi vine sa le spun sa stea acasa. Nici numarul 1 al tarii sa nu mai apara. Sa stea la palatul lui. De ce trebuie filmat cand merge la restaurant? E eveniment pentru tara? “Presedintele nostru impartial a fost la masa cu candidatul impartial”. Breaking news. Nu stiu de ce imi aduc aminte ca atitudinea asta era acuzata de presedintele impartial acum patru ani, pe cand era inca la primarie, vorbind despre contracandidati.
La Pararazzi, dulciurile sunt si ele in stil genevois. Ile Flottante e intr-adevar ca la bunica – spuma batuta din oua care pluteste gales pe o mare de sos si garnisita cu zahar caramel. Inghetata e din aia buna – Haagen Dazs. Iar inghetata cu nuga, miere si sos de fructe de padure e genul de desert din care iti vine sa mai ceri vreo doua portii.
Masa la Paparazzi Bistro a fost o placere culinara si sociala maxima, exceptand cele cateva clipe in care m-am gandit la politica.