Un colind alternativ

Nu știu de ce, dar gândindu-mă la Crăciun mi-au venit în minte următoarele versuri: „So tell me what you want, what you really, really want. I’ll tell you what I want, what I really, really want“

Pentru cei care nu mai țin minte, este vorba despre piesa „Wannabe“ a celor de la Spice Girls. Melodia nu are nimic Crăciunesc în ea, doar că în timp ce mă gândeam oare ce-mi doresc de la Moșul și neavând un răspuns, am început să cânt. În gând. Încă nu am o listă de cadouri – nici de primit, nici de dăruit.

Este abia 20 noiembrie, așa că mulți ar putea spune că mai e mult până departe. Doar căeu am văzut deja vreo cinci filme de Crăciun (tot ce are Netflix nou în portofoliu), mi-am cumpărat ceai tematic și m-am rugat să ningă. A și nins de altfel, dar s-a topit rapid așa că entuziasmul meu s-a temperat pe alocuri, asta doar până când am găsit o turtă dulce nemțească la Mega Image și am revenit tare pe poziții.

În cazul în care mai exista vreo urmă de îndoială, eu sunt unul dintre acei oameni care așteaptă Crăciunul ca pe pâinea caldă, care se pregătesc emoțional cu luni în avans și care încă se trezesc dimineața cu gândul cadourilor de sub brand.

Anul aceasta însă nu vom avea brad pentru că Jaws (Fălci – în traducere), noul membru al familiei, un british shor-hair fălcos după cum îi spune și numele, ar vrea să îl cunoască îndeaproape. Nu cred că ar rezista brandul, la propriu. Și nici noi, psihic.

Așa că cel mai probabil vom opta pentru ceva minimalist, deși de Crăciun nu cred că se aplică crezul Less is More. De fapt este fix pe dos, sărbătorile sunt despre More is More. Mai multe daruri, mai mult vin fiert cu scorțișoară, mai multe cărți, mai mult cozonac. Mai mult.

Pentru mine, Crăciunul are miros de cozonac cu nucă și cremă de cacao, plămădit cu grijă de maia (bunica). De când mi-aduc aminte, în ziua de Ajun sau cu o zi înainte eu mă înfrupt (a se citit înfulec) dintr-o jumătate de cozonac fierbine. Același Crăciun este despre “Singur Acasă” la care tata râde an de an cu aceeași poftă de parcă ar fi prima dată. Este despre bradul pe care-l împodobesc cu multe zile înainte să vină Moșul și pe care nu mai vreau să-l dau jos deși covorul este acoperit de un alt covor – de ace care s-au scuturat. Și este despre zăpadă, despre plimbări cu sania.

Tot tata, dar și bunicul (supranumit de mine în copilărie Ghiocelul), a fost cel care mi-a hrănit plăcerea mersului prin/ peste nămeți. Tata mă plimba cu sania de cum venea zăpada. Ba chiar m-a și piedut. Am căzut de pe sanie fără ca el să își dea seama și m-a sesizat șoferul unei Dacii care a văzut ceva colorat prin zăpadă. A claxonat până s-a sesizat tata. Da, eram pe șosea, pentru că la Urziceni, orașul meu natal, doar pe stradă aveai loc atunci, trotuarele fiind prea înguste.

Crăciunul meu poartă aroma copilăriei. Am mâncat mulți cozonaci de atunci – producție industrială, hand-made sau gourmet – dar niciunii nu se compară cu ai bunicii care înmiresmau și încă înmiresmează toată casa și pe care-i aștept încă la ușa cuptorului. Nici zăpada nu-i ca cea de acasă, din inima Bărăganului, unde vântul te taie la față adesea.

Hmm, dacă stau bine să mă gândesc, poate că știu ce-mi doresc de Crăciun. Dar pentru cei care încă mai au dubii, am pregătit în acest număr câteva sugestii 😉

Cristina Roșca este Editor-șef După Afaceri Premium

Stil de viață