Un city break "exotic": Cairo e un oraș murdar, aglomerat, într-o agitație perpetuă. E minunat! E ca vorba aia, îl iubești pentru defectele lui, nu în pofida lor. GALERIE FOTO

Sunt unele orașe care sunt estetic frumoase, care-ți încântă privirea și implicit și sufletul. Sunt altele însă care îl au pe vino-ncoa. Un astfel de exemplu e Cairo. E murdar. E aglomerat. E într-o agitație perpetuă. E minunat! Nu, nu glumesc, chiar dacă toate cele de mai sus par la prima vedere defecte, ele sunt cele care-l fac să fie cu atât mai special. E ca vorba aia, îl iubești pentru defectele lui, nu în pofida lor.

Oamenii spun că New Yorkul e orașul care nu doarme niciodată. E clar însă că nu au fost la Cairo! Am aterizat în capitala Egiptului în creierii nopții, undeva pe la trei, când în aeroport eram doar noi, cei veniți din București. Și totuși, toate businessurile erau deschise în zona de sosiri, de la cafenele la operatori de cartele de telefonie mobilă. Pe lângă ei își făceau loc și o serie de taximetriști care te pândeau cu o ofertă „de nerefuzat“. Nimeni nu părea să simtă nici cea mai mică urmă de oboseală, toți erau gata să vândă ceva, orice, oricui, străin sau localnic. În Egipt, comerțul este activitatea de bază. Aici pare că a apărut meseria de vânzător. Nici cumpărătorii locali nu se lasă mai prejos. Toată lumea se tocmește fără nicio urmă de jenă. Cred că profesorii de negociere de la marile universități ale lumii ar putea lua lecții în această metropolă, pe orice stradă, dar mai ales în bazarurile unde mișună oamenii mai ceva ca furnicile pe lângă mușuroi.

Nu aș ști cum să definesc Cairo. E un oraș pe care îl savurezi cu toate simțurile. Și ai două opțiuni – te lași fermecat sau o să te înfioare și o să-ți dorești să ajungi mai repede la „civilizație“. E limpede din ce categorie am făcut parte eu, care l-am definit drept exotic. E clar alt gen de exotism ca Maldive. De fapt, e ceva cu totul aparte.

Nu seamănă nici cu restul Egiptului. În Luxor, oamenii deveneau insistenți când voiau să vândă ceva. În Aswan era o liniște aproape deplină, de parcă erai într-un sat adormit. În Cairo e lumea din lume, există o muzică a străzii pe care o porți în urechi și după ce ai plecat, asta și pentru că e un trafic îngrozitor (mulți îl numesc cel mai rău din lume), și totuși oamenii nu trag de tine pentru nimic. De parcă știu că următoarea persoană sigur va cumpăra ceva. Cred că asta ține și de faptul că orașul Cairo e al localnicilor, spre deosebire de Giza (un oraș apropiat, dar separat de capitală, care găzduiește Piramidele), care e clar paradisul turiștilor care vin să vadă minunea cea într-adevăr minunată.

În Cairo sunt puțini cei care vin să se piardă (efectiv să se piardă) pe străzile din cartierul islamic, să se închine la bisericile din cartierul coptic (creștin) sau să privească apusul în inima orașului pe malul Nilului.

Mulți merg direct la piramide și – poate – dau o fugă de câteva ore la Muzeul Egiptean (cel vechi), acum în curs de mutare. Sunt unii care chiar fac o cursă nebunească de o zi din stațiunile de la malul Mării Roșii către capitală doar pentru o poză de Instagram cu Piramidele. Și zic nebunească pentru că e un drum de 7-8 ore doar dus, cu vreo alte două petrecute doar în traficul din Cairo.

Aș vrea să pot descrie genul ăsta de trafic, dar nu știu cum. Nu există reguli, nu există mașini care să fie întregi, nu există nervi suficienți ca străin să poți să faci asta, să conduci aici. Pietoni, mașini, motociclete și biciclete, toți sunt actorii acestei nebunii unde claxonul este folosit pe post de semnalizare, de avertizare, de înjurătură sau, chiar, de salut. Semnele de circulație sunt pur decorative, de la treceri de pietoni la semafoare (cu foarte mici excepții). Ca să traversezi trebuie să faci câteva mătănii înainte sau, dacă ai noroc și totul e blocat, trebuie să te strecori printre mașini. Ce e interesant e că acest caracter instabil al traficului s-a transferat și către pietoni. Eram în Uber, pe bancheta din spate. Nu mai știu brandul auto, dar oricum ceva necunoscut în Europa. Totuși, surprinzător pentru Cairo, era o mașină nouă, curată. Majoritatea sunt genul de automobile ce par a fi în drum spre a fi casate. Și cum stăteam eu liniștită în scaun, într-o zonă centrală ce amintește datorită arhitecturii de Europa Occidentală (doar că ceva mai prăfuită și mai neîngrijită), și urmăream pe geam spectacolul de lumini și frenezia străzii, mașina cotește dreapta. Pe trecerea de pietoni era agitație, deși semaforul era roșu pentru oameni. Mașina își face loc, încet-încet, printre ei. Pare că aproape s-a strecurat când din stânga se aude o bubuitură și, într-o secundă, parbrizul și interiorul mașinii se umplu de suc de mango poaspăt pregătit.

Un pieton, supărat că mașina nu a oprit deși avea verde și că el a trebuit să se deranjeze să aștepte, a izbit cu forță cu sucul în ea. Și pentru că nu a nimerit din prima prin geam, a luat paharul de plastic și a reușit din a doua încercare.

Agresorul era un domn firav, trecut bine de prima tinerețe, dar foarte tânăr ca spirit. Șoferul – și cred că ar fi trebuit să zic asta din start – avea undeva spre 45 de ani, fost campion la box și, vorba aceea, umplea ușa. Trăise 20 de ani în SUA, avusese o firmă de limuzine, făcuse pe șoferul oamenilor cu mulți bani, era respectuos și vorbea într-o engleză impecabilă. Revenise acasă de puțină vreme, în pandemie, cu soția și fiica, în timp ce băieții – doi – rămăseseră în țara tuturor posibilităților. Recunoștea că i-a fost greu la început să se readapteze, chiar și doar cu traficul, dar nu regreta decizia. Până la momentul cu pricina, cel de mai sus.

În vâltoarea momentului și îmbătată de mirosul de mango, nici nu am realizat când șoferul a ieșit din mașină și a început să urle la pietonul care ridica și el vocea din ce în ce mai mult. În jur au început să se adune tot mai mulți oameni care vorbeau la rândul lor unul mai tare ca altul. Părea un cor pe multe voci.

Nu s-a terminat cu bătaie, deși atmosfera era așa de tensionată că o puteai tăia cu cuțitul. Sunt sigură că înjurăturile au curs însă, doar că nu le-am înțeles eu.

Cert e că după ce s-a urcat din nou în mașină, șoferul a devenit un alt om. Dus a fost egipteanul jovial, dispus să povestească vrute și nevrute și să răspundă la întrebări care mai de care mai personale. Din cauza incidentului, a trebuit să piardă o jumătate de zi de muncă pentru că a fost nevoit să se ducă acasă să se schimbe (în Giza, la cam o oră de unde eram noi în Cairo) și să spele mașina.

Dar noi am ajuns teferi la destinație. Sunt sigură însă că astfel de experiențe sunt la ordinea zilei în Cairo, în trafic. De altfel, localnicii au și un anume ton al vocii, că și când discută pare că se ceartă. Cu cât urcă în octave vocea, cu atât îți dai seama că e mai serios.

Cert e că în Cairo nu e niciodată liniște. Nici chiar în miez de noapte, când în rondul din piața centrală – Tahrir Square (devenită faimoasă odată cu Primăvara Arabă care a început aici) – mașinile se învârt în viteză, de parcă sunt la curse, îndreptându-se apoi spre destinații necunoscute. Am avut un apartament cu vedere în piață, însă norocul e că am somnul profund. Altfel aș fi avut nevoie de dopuri de urechi. Dincolo de trafic, și pe trotuare e mișcare continuă. Primii comercianți ies din case cu mult înainte de răsăritul soarelui. Se pregătesc de ziua ce va să vie. Cei mai matinali cred însă că sunt brutarii, cei care pregătesc un soi de lipii care însoțesc orice masă și chiar orice gustare. Când sunt abia scoase din cuptor, seamănă cu niște baloane gata să plesnească. Dar, ca orice balon, se dezumflă încet, dar sigur. Iar în final, ajung plate și, apoi, mâncate. Dar până la stadiul ăsta, ele sunt scoase, aliniate la dungă în niște lăzi de plastic și transportate pe cap (da, da, pe cap) de niște băieți pe biciclete. Exact, merg pe bicicletă cu o ladă plină cu lipii, găsindu-și loc cu greu printre mașinile fără număr.

Am gustat asemenea lipii, asezonate în mod clar cu ceva praf și noxe după călătoriile pe care le-au făcut pe două roți prin oraș, și nu pot să zic că sunt memorabile. Un pic prea gumate pentru gustul meu.

Și dacă e să fiu sinceră până la capăt, în general bucătăria egipteană nu m-a cucerit. Nici anul trecut, pe valea Nilului, de la Luxor la Abu Simbel, nici acum în Cairo. E ca o soră mai săracă a celei din Liban, care, întâmplător, e una dintre preferatele mele. Cred că aici contează și că eu nu mănânc preparatele din carne, o componentă de bază a bucătăriei din Egipt.

Restaurante și cafenele sunt multe în orașul-capitală. Cele mai multe sunt tradiționale, localuri unde bărbații – în număr mult mai mare decât femeile – stau de vorbă la o ceșcuță de ceai sau la o narghilea. Societatea este destul de tradițională, cu o majoritate covârșitoare (90%) musulmană. Femeile poartă – în bună parte – văl, care să le acopere părul, însă e unul colorat și vesel, în timp ce în rest ținuta e în general modernă. Cu cât scade vârsta, cu atât crește intensitatea culorilor.

Cairo e o țară într-o țară. E o urbe de circa 10 milioane de suflete (oficial, pentru că neoficial sunt mult mai mulți locuitori), cât jumătate de Românie și mai bine. Orașul se întinde ca o pânză de păianjen și crește, și crește, odată ce oamenii migrează către inima țării, către locul care atrage cele mai multe investiții și care oferă cele mai multe posibilități.

Egiptul e, în bună parte, o țară săracă, deșertică, așa că, pentru mulți, Cairo este tărâmul făgăduinței. Pentru turiști, e un Babilon.

Câte orașe din lume au în centrul istoric un cimitir (sau o salbă de cimitire) cât un cartier, unde locuiesc laolaltă viii și morții. Da, da, cei mai săraci locuitori ai capitalei Egiptului și-au făcut din acest tărâm o casă. Nu există cifre exacte privind numărul celor care locuiesc aici, cert e că nu sunt puțini.

Tot în Cairo există o armată de gunoieri, cunoscuți ca zabbaleen (care în traducere înseamnă fix gunoier). Sunt undeva la 50.000-70.000 de oameni, conform estimărilor. Nu degeaba sunt asemănați unei armate. E o meserie transmisă din generație în generație, de mai bine de 80 de ani. Acești oameni locuiesc în diverse locuri din zona metropolitană a capitalei, cel mai cunoscut fiind un sat, Mokattam, supranumit „Orașul Gunoiului“.

Da, oamenii dorm între munți de gunoi, gunoi pe care îl găsești de altfel la tot pasul și-n Cairo, în Nil, pe stradă, în buza unor hoteluri de cinci stele sau la intrarea în restaurante. Acești gunoieri își folosesc căruțele trase de măgari pentru transport, iar porcii îi utilizează pentru a consuma gunoiul menajer. E un întreg circuit aici. A existat o încercare de a reglementa această activitate și de a dezvolta o rețea de firme specializate, însă în final zabbaleenii au câștigat.

După cum spuneam, Cairo e un loc aparte. Are o energie pe care arareori o simți în alte urbe, chiar și de talia lui. Și deși nu are o frumusețe clasică, după cum am afirmat deja și mă repet, nu duce lipsă de locuri de vizitat. De la moschei cu istorie de sute de ani (Ib Tulun sau Al Azhar) la bazaruri unde te poți pierde ușor, furat de peisaj. De departe cel mai impresionant bazar este Khan el-Khalili, un spectacol de lumini, culori și arome. Ai nevoie de câteva zile să vezi doar cartierul islamic care, văzut de sus, se întinde cât poți cuprinde cu privirea. Și, de la înălțime, admiri sute de minarete – care mai de care mai dantelate -, dar și multe dărâmături. E un contrast și de sus, ca și de jos, orașul acesta.

Mai departe, poți vizita cartierul coptic, unde abundă bisericile, sau poți trece Nilul, dincolo de Piața Tahrir, și ajungi pe cosmopolita insulă Zamalek. Aici ai șanse să vezi și ceva branduri internaționale și primele cafenele de specialitate din oraș (încă puține la număr), dar și multe dintre ambasadele găzduite în case istorice cu arhitectură europeană. A existat, la un moment dat, o încercare de a face din Cairo un soi de Marele Paris sau măcar ceva la fel de somptuos. Au rămas ca mărturie unele clădiri, dar spiritul egiptean a prevalat și orașul nu și-a pierdut nici sufletul, nici înfățișarea.

Sunt multe de făcut în Cairo, așa că ai nevoie măcar de vreo două-trei zile doar pentru orașul pe care localnicii îl supranumesc Mama tuturor orașelor. Pentru unii, New Yorkul e centrul universului și orașul care nu doarme niciodată. Pentru egipteni, Cairo nu are seamăn. Și adevărul e că sunt unele asemănări între cele două.

Și, bineînțeles, o vizită în această metropolă aflată atât de aproape (doar două ore și jumătate de zbor), dar totuși atât de departe (în spirit) de București, nu ar fi completă fără o incursiune în istorie, la Piramidele din Giza (și Saqqara). Toată lumea pune egal între piramide și cele trei principale din Giza. În realitate, pe platou sunt vreo nouă, iar în tot Egiptul aproape 120, deși se mai caută și altele. Piramida lui Cheops sau Khufu este cea mai cunoscută dintre ele și singura minune din lumea antică ce a supraviețuit. Și, sincer, nu degeaba i se zice minune. E greu, cu mintea și cu tehnologia de acum, să înțelegi cum a fost posibilă realizarea unei asemenea construcții acum aproape 5.000 de ani. Misterul acestor opere de artă nu a fost elucidat până astăzi.

De altfel, și după prima călătorie în Egipt, cea în Luxor, Aswan și Abu Simbel, sentimentul dominant a fost același, de uimire. După o vizită la temple sau în mormintele faraonilor te simți, fără doar și poate, tare mic. Și la propriu, și la figurat.

Platoul din Giza e uriaș și poți merge ore în șir – cum am făcut noi, în timp ce mulți aleg cămilele sau caii pe care localnicii îi promovează intens. Din fiecare unghi, vezi altceva. La fiecare pas îți vine să mai faci o fotografie. Și cu cât te apropii de piramide, îți dai seama cât de mic ești și cât de mari sunt, de fapt, ele. În concluzie, minunea e chiar minunată. Dar nu mai puțin copleșitor e și orașul învecinat, Cairo. Deși fiecare în felul lui.

În cafeneaua El Fishawi din Cairo, unde a mers și Napoleon, nu îți poți asculta nici măcar gândurile, așa e de multă nebunie. Zeci de localnici și turiști din toate colțurile lumii se înghesuie în jurul măsuțelor înguste pentru a savura un ceai ori o cafea turcească. La Piramide, deși poate într-o zi bună, în același moment, pot fi mii de oameni, cu siguranță găsești un loc al tău unde să fii tu cu gândurile tale. Deci da, te poți lăsa fermecat sau copleșit de fiecare în parte. E alegerea ta mai departe.

Călătorii