Un autobuz numit dementa

Sunt convinsa ca, dupa lecturarea a cateva randuri din prezentul articol, cititorii isi vor spune exasperati: “Iar a scris despre traficul din Bucuresti! Ori e obsedata, ori nu mai are subiecte”.

Marturisesc ca prima varianta e foarte aproape de adevar, dar aratati-mi un singur bucurestean care are masina si care sa nu fie incercat deja de simptomele care indica transformarea rapida intr-un sociopat maniaco-depresiv.

Revin la cel mai bun exemplu, si anume, al meu partener (pe care il vom numi S., ca sa nu ma mai chinui sa gasesc cuvinte descriptive). Initial, era un sofer blajin, care intepenea pe o singura banda tot drumul fara sa depaseasca pe nimeni si nu se enerva niciodata daca un venerabil domn de 159 de ani la volanul unui Moskvici din 1921 se protapea pe ultima banda si ramanea acolo, conducand cu -11 km la ora. Acum, in fiecare dimineata, cand ma asez pe scaunul din dreapta, fac o rugaciune, dupa care recurg la acelasi procedeu care ma salva de infarct cand eram mica si ai mei credeau ca-mi face placere sa imi ofere o excursie cu masinuta prin Casa Groazei din Oraselul Copiilor: inchid ochii si-mi astup urechile.

In orice caz, chiar si asa nu pot sa nu observ ca soferul de langa mine este angajat intr-un razboi cu ceilalti participanti la trafic: toti sunt dusmanii lui si toti vor sa-l umileasca sau sa-i faca rau (sper macar ca nu “vocile” i-au spus asta). Prin urmare, e de datoria lui sa fie cat mai agresiv. Iar ceilalti sunt la fel de sariti de pe fix, daca imi ingaduiti indignarea.

Recent, intorcandu-se de la serviciu noaptea tarziu, dupa ce se chinuise din greu sa creeze un afis in care niste preparate tip fast-food sa arate ca o mancare apetisanta si nu ca o chestie eliminata de un extraterestru cu probleme de digestie, aluneca intr-o disputa a semnelor cu un alt sofer, care insista sa ii “ia fata”. Dupa ce isi transmit amandoi prin semne lucruri politicoase referitoare la modul in care au fost conceputi si la cel in care isi vor incheia viata pe acest pamant, adversarul decide sa ridice miza: la primul semafor, se da jos din masina si se indreapta hotarat catre celalalt vinovat, tinand strans in mana o ramura de maslin – mai precis ditamai pistolul. Regretand ca tocmai in acea zi isi uitase Kalasnikovul acasa, S. si-a amintit ca fuga e sanatoasa, asa ca si-a luat rotile si caii-putere la spinare cat de repede a putut.

Iar nu mai devreme de saptamana asta, exact intr-o seara cand incerca sa conduca normal, se trezeste lovit din spate de un autobuz, al carui sofer confundase probabil luminile de pozitie ale masinii cu rampa de aterizare. Oarecum stresat, coboara din masina sa examineze urmarile, moment in care soferul autobuzului, indignat ca a fost dus de nas de un impostor, coboara si el de la volan si se repede la bataie. Ce a urmat este deja consemnat in analele Politiei si ale IML-ului. Eu, in general, pretind ca sunt o fiinta cu capul pe umeri. Dar, in momentul in care iti suni partenerul si il intrebi: “Ce mai faci?”, iar el iti spune “Tocmai m-a lovit un autobuz, dupa care soferul a sarit la bataie si acum suntem la politie”, deja mi se pare momentul sa ma interesez daca Noua Zeelanda (unde nu prea sunt oameni si masini) nu mai primeste doi romani. raluca.badea@zf.ro

Stil de viață