Ultimele ganduri ale unui strain confuz

Apus de soare in Bucuresti. Telefonul mobil se insufleteste brusc, emitand o versiune digitala a uneia dintre simfoniile lui Mozart, in vreme ce ecranul se aprinde intr-o lumina verzuie fosforescenta. Stiam deja cine suna, chiar inainte de a verifica – unul dintre prietenii mei.

A urmat o conversatie scurta, care nu m-a ajutat insa sa-mi dau seama ce doream sa fac in acea seara. Era ultima sambata pe care o petreceam in Romania si fusesem din nou invitat in aceleasi baruri, aceleasi cluburi, si asa mai departe. Simteam nevoia sa fac ceva memorabil, de pilda sa jefuiesc o banca sau sa ma avant in bungee jumping, dar excluzand latura ilegala sau periculoasa. As fi putut plonja in raul Dambovita, dar habar n-aveam ce forme de viata salasluiesc sub oglinda aparent nevinovata a apei. La urma urmei, este un rau amenajat artificial si cine stie ce creatura pandeste pe fundul de beton, asteptand cu rabdare sa inhate vreun turist american fraier. M-am mai gandit si sa trag o fuga pana la mare, unde se afla una dintre persoanele care imi scrisesera pentru a-si exprima parerea in legatura cu articolele mele. Corespondenta mea si prietenele ei erau cu cortul pe malul marii si ma invitasera si pe mine, dar ca sa ajung acolo ar fi trebuit fie sa fac autostopul fie sa implor pe cineva sa-mi imprumute masina. Nici prima nici a doua varianta nu mi se pareau foarte imbietoare. Ce ramanea de facut? Cum uneori ma transform intr-un adevarat pustnic, nu simteam nevoia sa-mi sun vreun prieten din Bucuresti sau sa petrec seara in compania cuiva.

Petrecusem toata ziua mergand kilometri intregi, mai intai spre Casa Poporului, iar apoi am explorat Bucurestii cat m-au tinut picioarele. De fiecare data cand mentionez cuiva Casa Poporului, de regula pentru a remarca dimensiunea constructiei, mi se spune ca este cea de-a doua cladire ca marime din lume, dupa Pentagon. Iar eu raspund invariabil ca, dupa parerea mea, Casa Poporului este de fapt cea mai mare cladire din lume, deoarece Pentagonul se intinde mai ales sub pamant si doar o mana de oameni stiu cu precizie cat de mare este in realitate. De fapt, ca si Pentagonul, se pare ca doar o particica din Casa Poporului este accesibila publicului larg, asa ca ghidul a aratat grupului de turisti din care faceam si eu parte doar o fractiune din vasta intindere a cladirii. Am facut poze cu toate candelabrele colosale, cu tavanul incrustat cu aur si cu scarile de marmura luminate doar de razele soarelui ce se strecurau prin acoperisul de sticla. Cred ca doar turistii asiatici au facut mai multe poze decat mine.

Dupa vizita de la Casa Poporului, am decis sa nu ma intorc la hotel, asa ca m-am indepartat tot mai mult, in inima orasului. Am trecut de niste pescari care isi incercau norocul pe malurile raului Dambovita, o tigancusa care spala parbrize impotriva vointei soferilor, o vanzatoare de pepeni si un cuplu inlantuit intr-un sarut, pe treptele statiei de metrou. Am intrat intr-o librarie si am cumparat doua carti la un pret care mi s-a parut un adevarat chilipir. Am fost impresionat cand am vazut ce aglomerata era libraria, deoarece intotdeauna am fost de parere ca lectura este o arta pe cale de disparite. M-am asezat apoi pe treptele din fata unui bloc vechi si am petrecut o buna bucata de vreme privind trecatorii grabiti, in vreme ce ascultam cu volumul la maxim noul album Radiohead, in castile mele ieftine.

Asa ca nimic iesit din comun nu s-a petrecut in acea seara. Dorinta mea de a face neaparat ceva deosebit m-a impins in cele din urma sa ma relaxez si m-am multumit cu un film – “JFK”. A fost o noapte linistita, dar care mi-a oferit o multumire neasteptata. Fusesem deja la munte, vizitasem Sinaia si castelele din zona, vazusem litoralul, fusesem prin cluburi, biserici si piete si cunoscusem o multime de oameni. Timpul meu era pe sfarsite.

Asa ca scriu acest articol cu cateva ore inainte de a parasi Romania. Am petrecut ultima zi facand cumparaturi pentru sora mea impreuna cu o fata de care imi place foarte mult, plimbandu-ne prin oras, in timp ce eram informat asupra marcilor la moda, care nu ma interesau din cale-afara, dar cu toate acestea am ascultat cu cea mai mare atentie. Stiu ca nu e deloc spectaculos, dar, dintr-un anume motiv, gandul de a-mi incununa sederea in Romania printr-o petrecere zgomotoasa in loc de cateva ore de conversatie si apoi o cina linistita nu mi se parea corect. Dupa ce prietena mea s-a dus acasa sa se odihneasca, m-am gandit sa nu mai iau un taxi si am mers pe jos, prin aerul racoros al noptii, pana la hotel, unde urma sa-mi fac bagajele si sa impachetez cu grija ulciorul cu palinca transilvana. Am mai facut cateva poze cu panourile publicitare pe care se lafaiau reclame sexi la cola si cafea, dupa care mi-am ramas bun de la reclamele luminoase pe care le invatasem deja pe de rost. Iar acum ma pregatesc sa iau un taxi pana la aeroport. Dupa cum am mai spus, “take it easy, Romania”. Pe curand. (Drew Atkins este un jurnalist american care a vizitat Romania.)

Cultură