Turism si terorism

Aflasem ca voi pleca in Israel cu o luna inainte sI, pe masura ce plecarea se apropia, locul destinatiei mele dadea tot mai mari semne de neliniste. La Tel Aviv mai multi oameni erau ucisi intr-un atentat, iar Yasser Arafat statea sa moara. Pregatirea a insemnat nu atat cautari febrile pe google news in fiecare zi, cat mai ales turul de rezistenta in fata colegilor, care, cu multa bunavointa, mi-au urat in fel si chip si au emis tot felul de previziuni, incat pana la urma am plecat foarte plictisita, dorindu-mi ca macar sa am eu norocul sa mi se intample ceva istoric in cele doua zile de pelerinaj.

Au fost probabil cele mai dense doua zile din viata mea, cand am mancat si am respirat prin teleobiectivul digitalei. Nici nu stiu cum ar fi fost mai bine: sa inregistrez pe pelicula creierului tot ce vad sI sa las senzatiile sa ma inunde sau sa fotografiez neincetat pentru a rememora ulterior mai usor si pentru a arata sI celor de acasa. Am ales probabil varianta cea proasta, incat m-am procopsit cu sute de fotografii sI fara prea multe povesti. Iar din sutele de fotografii numai vreo patru-cinci sunt cu adevarat pe gustul meu. Dar ce sa faci mai intai in doua zile? Intrebare de baraj, mai ales daca n-ai program. N-a fost cazul meu, caci slava Domnului, program am avut, si pentru asta ii sunt recunoscatoare lui Shmuel sau Sam, ghidul nostru de origine romana, care s-a tinut cu dintii de el, ignorand corul de vaicareli. Undeva pe la 70 de ani, Sam a impins permanent de la spate grupul lenes de cincisprezece romani, prin mersul sprintar si explicatiile abundente. In orice caz, muntele de fotografii n-ar insemna aproape nimic astazi fara vocea batranului Sam, vorbitor al unei romane induiosatoare, un pic vetuste, altminteri fara cusur.

Cand unchiasul Sam ne-a intampinat pe aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv n-aveam nici cea mai mica idee ca el era de fapt un reminder pentru faptul ca Israelul este, in buna masura, si o proiectie a Americii. In aerul cald si umed al primei nopti, am deslusit autostrazile impecabile care au cucerit definitiv tinutul arid, stancos, unde fiecare palma de viata este plantata cu truda. Mall-urile, multiplexurile si marile lanturi de magazine americane au fost aduse pana aici, la marginea desertului, iar faptul ca poti cumpara siI in moneda americana iti intareste sentimentul legaturii puternice dintre cele doua tari.

Intr-o discutie ulterioara, cineva avea sa-mi explice ca Israelul este un “melting pot” exact ca cel american. N-as merge chiar pana-ntr-acolo. Pe cand in America cine a ajuns si-a cam lepadat obiceiurile pe Ellis Island, in Israel, fiecare pare ca tine cu dintii de traditia lui. Sigur, la Ierusalim, in orasul vechi, poti intra fara oprelisti din cartierul evereiesc in cel arab sau armean, dar delimitarile sunt vizibile, si nu mi-e clar cum te poti infiltra neobservat. Nici nu poti. Romania este tare populara pe aici, dar pentru ca nu ne era prea clar motivul exuberantei bastinase, am fost destul de retinuti cu manifestarile de simpatie reciproca.

Pe Via Dolorosa, drumul pe care Isus sI-a purtat crucea, pravaliile arabesti nu difera cu mult de ceea ce era in urma cu doua mii de ani: materiale brodate manual, cofeturi aromate de-tI lasa gura apa, saci cu smochine, curmale, caju, alune in care potI sa-ti afunzi mainile pana la cot, narghilele de toate dimensiunile, rahat lukum, sandale romane, cruciulite, tamaie, smirna, apa sfanta, pamant sfant, icoane, matanii, naframe, fructe proaspete, kebab, saorma, sarailie, baclava, muzica orientala. Marea placere a fost sa practic, involuntar si in premiera, arta negocierii. Mai ca eram pe punctul de a-mi cumpara o pereche de sandale de pelerin, dar gandul inutilitatii lor pe vreme de iarna m-a facut sa ezit. I-am expus vanzatorului, un tanar arab cu chipul alungit de postul Ramadanului, ezitarile mele cum ca in tara din care vin e aproape zapada, iar el a fost dispus sa coboare binisor pretul. Cand i-am spus ca iarna tine pana prin martie, pretul a coborat tentant de mult. Am avut impresia ca nici pentru mine, nici pentru el sandalele acelea nu mai contau si cred ca daca mai stateam putin, el avea sa mi le ofere gratuit, iar eu as fi fost dispusa sa platesc dublul pretului initial. Jocul era singurul care mai conta acum, iar dincolo de el se intrezarea “inceputul unei frumoase prietenii”.

N-am sa vorbesc despre biserici sI locuri/lucruri sfinte, pentru ca as intra intr-o zona personala si in acelasI timp a tuturor. Ea se gaseste in toate cartile sI filmele bune.

As adauga doar ca negotul cu obiecte de cult este infloritor, desi turismul a scazut dramatic din 2000 incoace din cauza chestiunilor de natura politica. Mai prost sta comertul cu diamante.

Daca am simtit vreo clipa pericolul? Fara bravada, dar cred ca in buna cunostinta de cauza, pot spune ca nu. Iar siguranta mea nu se datoreaza nici bodyguardului pe jumatate musulman, care s-ar fi vrut pavaza sI scut pentru cincisprezece oameni, sI nici patrulelor inarmate care umpleau strazile, pietele, hotelurile. Jumatate marocan si oarecum jumatate invalid (fusese ranit la genunchi in Canada, in misiune), bodyguardul Moran nu cred c-ar fi facut fata unui eventual atac. La inceput ursuz sI teapan, Moran a sfarsit prin a lasa garda jos, pactizand cu grupul, opintindu-se in cateva cuvinte romanesti, rapus in cele din urma de farmecele femeii romane de care s-a despartit cu ochii inlacrimati.

Despre armata, nenumaratele filtre, gratiile care imprejmuiesc terenurile de joaca, satele arabe cu ferestrele cascate in desertul selenar al pustiului Galileii iarasi n-am sa spun nimic, pentru ca au spus-o altii mult mai bine.

In cursa catre Tel Aviv, un om de afaceri evreu mi-a spus: “Daca lucrurile astea nu te ating direct, pe tine sau pe vreunul din familia ta, nu ti-e frica”.

Intr-adevar, viata isi urmeaza cursul ei, iar nefirescul isi are firescul lui.
claudia.covaci@zf.ro

Ceasuri & Bijuterii