Totul pana la pantofi!

Mai multi compatrioti care au petrecut ceva vreme prin marile metropole ale lumii spun ca, pentru un bucurestean, este destul de infricosator sa se trezeasca drept in mijlocul tumultului din aceste locuri: aglomeratie imensa, trafic foarte intens si, nu in ultimul rand, tot felul de conflicte intre bande rivale care, aproape zilnic, se lasa cu impuscaturi sau curse nebunesti de masini. Potrivit acelorasi cunostinte inspaimantate, dar in acelasi timp, cred eu si oarecum incantate ca au totusi parte de cate o doza semnificativa de adrenalina, in acest tip de orase exista mereu sansa de a “vedea moartea cu ochii”.

Din fericire, de fiecare data cand mi se relateaza asemenea povestiri de groaza, eu am deja pregatita o naratiune care, e de departe mult mai demna de premiul “Cea mai terifianta experienta din viata”. Ii sfatuiesc pe cei slabi de inima sa nu citeasca mai departe.

Era o seara intunecata de toamna tarzie, cand picaturile marunte si cenusii de ploaie amenintau sa se transforme in fulgii care anuntau inghetul si intrarea in hibernare a fustelor mini, a pantalonilor cu talie joasa, a decolteurilor adanci si, in general, a tuturor lucrurilor care ii determina pe barbati sa simta ca viata merita traita.

Strazile erau deja pustii, deoarece locuitorii orasului se adapostisera deja in case unde, dupa nenumarate vraji pentru dezmortirea caloriferelor, incercau sa faca focul in sufragerie slujindu-se de carti, mobila si chiar de rudele din provincie care isi prelungisera sederea dincolo de orice limita.

In acea seara cumplita, o silueta solitara mergea zgribulita pe trotuarul slab luminat de felinarele anemice si biruite de ceata. La un moment dat, ajunsa “in centru”, silueta tresare si, parca hipnotizata, intra intr-un loc de pierzanie, cunoscut in limbajul feminin drept “magazinul de pantofi infioratori de scumpi care are o campanie de reduceri deorece nimeni nu cumpara incaltamintea si o sa dea faliment oricum”.

Cum am intrat (da, despre mine e vorba), am ochit o pereche de pantofi foarte eleganti care se vindeau la un pret foarte mic, ba chiar foarte foarte foarte mic (nota jumatatii mele – pretul era intr-adevar insignifiant, si nu suma ridicol de mare pe care ai auzit-o de la o persoana rau-intentionata care vrea doar sa ma denigreze). Am rasuflat adanc, mi-am luat avant si am reusit un salt urias (profesoara mea de sport din liceu ar fi facut infarct daca ar fi fost acolo). In timp ce zburam prin magazin, tot mai aproape de obiectul dorintei, am observat ca o alta silueta gonea catre aceeasi tinta. Am ajuns in acelasi timp si, amandoua am insfacat pantoful expus. Am ramas asa cateva secunde sau poate o eternitate. Ochii mei aruncau scantei, iar netrebnica rivala ma fixa cu o privire intunecata, de gheata. Am tras apoi din toate puterile de pantof si m-am uitat in jur pentru a cere ajutor, dar toate clientele erau ocupate cu lichidarea celor care doreau aceleasi incaltari ca si ele. Era un adevarat macel, iar in aer zburau unghii false, mese si implanturi de silicon. M-am gandit apoi la o scena dintr-un film foarte educativ, cand o femeie asasineaza un alt personaj lovindu-l in cap cu tocul cui, dar m-am gandit ca as strica bunatate de pantofi.

In acele clipe de groaza, am recurs la singura solutie viabila – tinand strans pantoful, am strigat din toate puterile: “Uite-l pe Keanu Reeves!” Ca prin farmec, tot cardul de femei a fugit din magazin, iar eu am iesit victoriousa cu pantofii.

Dupa asa ceva, nu-mi mai e teama de nici o banda din New York. raluca.badea@zf.ro

Auto