Tot la Oedip ajungem

Toata lumea stie ca atunci cand te duci la manichiura sau la coafor, e ca si cum ai trage o fuga pana la cel mai apropiat confesional, pentru ca, evident, coafeza si manichiurista, pe langa diploma de taiat si colorat unghiile si parul, au mai urmat si cursuri de psihologie intensiva – adica e de ajuns o jumatate de ora pe scaunul lor ca sa spui tot. Parca e mult mai placut sa-ti insiri litania de probleme sentimentale in timp ce o persoana care da din cap cu compasiune iti deseneaza floricele pe unghii, decat sa te duci in cabinetul auster al unui doctor care ajunge invariabil la concluzia ca, de fapt, ai o problema de natura oedipiana.

Fericite deci cele care, in pretul unei sedinte de cosmetica, primesc si o sesiune gratuita de psihanaliza. Le invidiez, pentru ca eu nu am parte de asa ceva. Probabil ca pe fruntea mea scrie cu litere mari: “Descendenta lui Freud” sau “Aruncati problemele voastre in capul meu chiar daca nu ma cunoasteti”, pentru ca nu a existat lucratoare la vreun salon de frumusete care sa nu ma pocneasca din senin cu o poveste amanuntita a vietii ei din momentul in care m-am asezat pe scaun. Inainte sa apuc sa deschid gura ca sa ma vait si eu de una-alta, aflasem deja ca manichiurista avea un sot care nu o mai satisfacea in nicio privinta, ca ea voia sa mearga la discoteca si sa danseze toata noaptea pe ritmurile fascinante ale melodiei “Obsesia?”n” sau “Aventura”, in vreme ce el voia sa stea acasa si sa manance sarmale in fata televizorului.

Tot impotriva vointei mele am aflat si necazurile cosmeticienei, coafezei, patroanei si chiar pe ale fetei care facea curat prin respectivul salon (Gicu nu aducea destui bani acasa, Nicu se dadea cu cremele nevestei, iar lista de prioritati a lui Nelu incepea cu masina, continua cu mama, fotbalul, berea si gelul de par si se termina cu nevasta).

Problema e ca suvoiul de confidente nu se reduce la personalul din servicii: oameni pe care de-abia ii cunosc simt nevoia sa-mi marturiseasca cele mai ascunse ganduri si sa-mi povesteasca cele mai intense trairi.

Si toate confesiunile incep invariabil cu: “Stiu ca tie pot sa-ti spun orice”. Iar prietenii sunt mult prea preocupati sa-mi descrie in amanunt trairile lor ca sa aiba timp sa ma asculte si pe mine cinci minute. Adica eu sunt nevoita sa ascult timp de cateva ore cum Gigi a ridicat spranceana dreapta in timpul unei certe de indragostiti, ceea ce sigur inseamna ca nu e gata sa-si asume un angajament serios cum ar fi coabitarea.

Pe de alta parte, nu reusesc sa strecor niciodata o vorba despre problemele mele. Care nu sunt cu nimic mai putin grave. De pilda – de ce a mea jumatate refuza cu incapatanare sa citeasca “Mandrie si prejudecata” zicand ca e o “carte de muieri care a nenorocit generatii intregi de barbati”?

In aceste conditii, probabil ca voi ceda si voi plati un milion pe jumatate de ora de psihanaliza, ca sa mi se spuna ca, de fapt, vreau sa fiu maritata cu tata. raluca.badea@zf.ro

Stil de viață