Tips & tricks. Pentru că tocmai a început școala, am întrebat cinci oameni din business ce își amintesc din prima lor zi pe băncile școlii și vă provocăm să faceți același exercițiu. Ce vă amintiți din prima zi de școală? Ce stări vă vibrează încă în memorie?

„Să-ți vând un pont!“ este, probabil, una dintre expresiile – folosite în business și nu numai – specifice culturilor din toată lumea. Cele mai bune surse de inspirație sunt, de cele mai multe ori, oamenii de lângă noi, așa că După Afaceri Premium dă sfară-n țară și pune reprezentanții din lumea businessului în fața unor provocări mai puțin stresante decât cele din viața de zi cu zi a afacerilor. Cum școlile tocmai și-a deschis porțile, provocarea a fost, de această dată, rememorarea primei zile de școală. Și chiar dacă nu „vindem” ponturi de data aceasta, „vindem” câteva minute de nostalgie și vă provocăm să faceți același exercițiu și voi. Ce vă amintiți din prima zi de școală? Ce stări vă vibrează încă în memorie?

Nicoleta Hrițcu,

cofondatoarea businessului Cuptorul Moldovencei din Iași:

„Experiența grădiniței pentru mine a fost foarte frumoasă și, de aceea, am așteptat școala ca pe aventura vieții mele. Pe undeva, toată experiența școlii așa a și fost. O aventură cu mai multe episoade.

Nu am foarte multe amintiri de la vârsta aceea, dar țin minte că mama mea acorda o foarte mare atenție uniformei mele și codițelor împletite. Aveam gulere de dantelă cusute de mama și un șorț frumos. Și mai țin minte că eram foarte curioasă despre colegii mei, despre doamnele învățătoare Maria Petrovna și Lidia Fedoseevna și despre școală în general.

Țin minte că aveam o frică să nu se râdă de mine că aveam dinții aiurea. Mi se schimbase deja o parte din dinții de lapte și cei noi mi se păreau gigantici și urâți. Și mai țin minte că voiam ca mama să-mi cumpere flori de la florărie, dar bineînțeles că a luat flori din grădina bunicii și, nu știu de ce, asta mă făcea să mă simt aiurea, cum că nu suntem suficient de bogați.

Era și entuziasm, și bucurie, și emoție, și frică, chiar și disperare pe alocuri, dar în același timp încredere că totul va ieși bine. Ceea ce mă face să cred că mama mea și-a făcut bine partea ei. Îi sunt foarte, foarte recunoscătoare.“

Dochița Zenoveiov,

brand innovator în cadrul agenției de branding Inoveo:

„Îmi amintesc foarte bine doar câteva pasaje din acea zi. Primul este legat de momentul în care ne-am desprins din careu noi, bobocii, mai toți cu ghiozdanele de piele maro în spate, și am intrat în clădirea școlii sub un pod de flori făcut de elevii mai mari. A fost un amalgam de emoție și de mândrie că ni se oferă o astfel de întâmpinare. De asemenea, parcă văd și acum toată sala de clasă de la etajul 1, pregătită cu abecedare pe fiecare bancă, aliniate la stânga.

Mi-a rămas pe retină contrastul frumos creat între coperțile albastre ale abecedarului și banca maronie. Și văd catedra plină de flori și pereții pe care erau prezentate caligrafic și descriptiv niște semne – literele alfabetului. Îmi amintesc emoția întâlnirii doamnei învățătoare Ștefania Pintiliuc – pe atunci tovarășa învățătoare, un pedagog deosebit, cu o voce distinsă și autoritară, dar și prezentă când aveai nevoie de ajutor. Și îl văd și pe colegul meu Emil Grimmi, cu care am fost mult timp colegă de bancă, știindu-l încă de la grădiniță.

Și poate unul dintre cele mai puternice momente pe care le-a dezgropat întrebarea ta și ușor de neînțeles de mine la momentul respectiv a fost cu mama. Chiar înainte să plecăm spre școală, mama mi-a dat ceva care părea a fi un șnur închis la culoare, dur, neregulat, întortocheat și m-a rugat să-l descâlcesc. A vrut să vadă dacă îl voi dezlega singură sau îi voi cere ajutorul. Mult mai târziu am înțeles că era cordonul ombilical păstrat atâția ani și simbolistica momentului, și anume să vadă cum mă voi descurca de acum încolo. Testul l-am rezolvat, am deznodat singură, fără să-i cer ajutorul atunci. Însă mama a fost sprijinul meu necondiționat pe întreaga perioadă a studiilor. Și este și acum. Chiar cred că am cea mai înțelegătoare și susținătoare mamă din lume. Și la fel, cred că am avut parte de cel mai mișto colectiv de clasă, cu care m-am reîntâlnit acum câțiva ani la revederea de 25 de ani de la terminarea școlii generale și cu care țin legătura și grație rețelelor sociale.“

Octavian Radu,

antreprenor, fondatorul rețelei de librării Diverta și al altor businessuri în diverse domenii:

„Am o amintire foarte clară. Școala Generală 16 din Balta Albă. Ne-au aliniat în careul școlii, pe clase, ceea ce mi s-a părut ciudat din prima: de ce nu putem să intrăm normal? La intrarea efectivă, trebuie să fi ieșit în evidență cu ceva, așa că am primit de la însuși directorul școlii o mustrare: m-a tras de perciuni. Auzisem că, pe vremuri, la țară, copiii mai erau altoiți, dar nu-mi venea să cred.î

Marian Șeitan,

fondatorul grupului de marketing direct Mediapost Hit Mail:

„Școala mea este în mijlocul Bărăganului, în satul Roșiori din județul Brăila. Un sat de urmași ai unor băieți de la țară metamorfozați în luptători la Plevna, călare, în uniforme roșii și care, întorși victorioși acasă, au fost răsplătiți de rege cu cât pământ puteau munci. Legenda satului meu spune că la acea vreme puține familii își puteau înzestra cu un cal băiatul chemat de rege la oaste și în felul ăsta să primească mult-râvnita uniformă roșie de cavalerie. Adică, în satul nostru, s-au strâns băieții din familiile cele mai capabile din județele dimprejur.

În prima zi de școală, eu duceam un buchet mare și frumos pentru tovarășa învățătoare. În acea zi m-am simțit înconjurat de multă dragoste și căldură – școala era familia mea extinsă. Profesorii și învățătorii mă cunoșteau de dinainte de a mă naște, pentru că părinții mei erau profesori ai școlii. Și totuși, pentru că eram timid, în prima zi de școală am făcut o mare greșeală pentru imaginea mea de băiețel serios: m-am așezat în bancă cu o fată. Am regretat luni de zile această mișcare, pentru că frăția băieților serioși, care se așezaseră toți în bancă băiețel cu băiețel, mă privea acum cu totală neîncredere. Era vârsta la care băieții și fetele erau două universuri disjuncte. Cum s-a putut întâmpla o așa catastrofă pentru PR-ul meu?

Parcă a fost ieri: la datul buzna în clasă, o fetiță slăbuță, cu două codițe orizontale, a ocupat prima bancă din rândul din mijloc, m-a fixat cu privirea și m-a invitat să mă așez lângă ea, bătând ușor cu palma scaunul de lângă ea. Iar eu, bine-crescut – sau prea moale, depinde cine mă privește – nu am putut refuza invitația.

Noua mea colegă de bancă auzise că va fi colegă de clasă cu «băiatu’ lu’ domn’ director» și acționase decisiv încă din primul moment. Ea este acum o întreprinzătoare de succes la Brăila, a rămas la fel de iute și sigură pe ea și poate că mi-a transferat și mie un pic din iuțeala și siguranța ei.

Îmi mai amintesc că în prima zi de școală aveam în spate un ghiozdan frumos cu o mașină de epocă și în el un penar chinezesc alb moale, pe care erau desenați un dragon și o chinezoaică, iar înăuntru era un stilou chinezesc cu peniță de aur. Ce mai, nimeni nu era ca mine! Iar tovarășa noastră era tânără și simpatică. Se vedea în ochii ei și în zâmbetul ei larg că și-a ales bine meseria și că îi plac copiii. Toată lumea era a mea.“

Mona Mușat,

fondatoarea școlii private Aletheea:

„Îmi amintesc de prima zi de școală ca și când ar fi fost ieri. M-am trezit de dimineață nerăbdătoare să încep prima zi din clasa I. Auzisem povești că la școală doamnele învățătoare sunt dure, exigente și aveam emoții mari. Fiind sora cea mai mare, experiența era unică, eu aveam să fiu aceea care putea să le transmită surorilor mai mici impresiile mele legate de ce înseamnă să mergi la școală.

Am plecat cu mama de mână, pe drum a luat un buchet de flori albe, iar eu m-am oprit să mai rup o crenguță dintr-un arbust ca să adaug la buchetul de flori, lucru care ne-a făcut să întârziem puțin și să nu prindem niște informații de direcționare a copiilor în clase. Așa că am intrat grăbite pe poarta Școlii nr. 45 (acum Titu Maiorescu), cu bucurie și puțină teamă de ce avea să se întâmple. Curtea școlii era plină de copii, părinți, bunici și profesori, toți organizați în celebrul careu. Am zărit-o pe doamna învățătoare, doamna Stoian, avea în jur de 45 de ani și s-a dovedit a fi o femeie foarte blajină, cu ochi albaștri și cu un fel foarte prietenos de a fi cu noi, copiii.

După discursul directorului, ne-am îndreptat toți spre clase. Eu și încă vreo cinci colegi ne-am dus într-o clasă, ne-am așezat în bănci, alături de alți copii. Nu ne cunoșteam între noi, evident. A venit o doamnă învățătoare, ne-a salutat și, după o discuție despre școală, ce vom face noi în clasa I și nu mai știu exact ce, a început să ne strige după catalog. Ce să vezi! Noi ăștia cinci nu am fost strigați. De ce? Pentru că ne-am dus într-o altă clasă, la o altă învățătoare. Și-acum zâmbesc când îmi aduc aminte de întâmplare.“

Stil de viață