Tips & Tricks. Am provocat cinci antreprenori și manageri să ne spună care sunt basmele care le-au rămas în minte din copilărie, în ce context își amintesc de ele și cum le-au schimbat perspectiva în dezvoltarea lor ulterioară. Curioși de răspunsuri?

„Să-ți vând un pont!“ este, probabil, una dintre expresiile – folosite în mediul de business, dar nu numai – specifice culturilor din toată lumea. Cele mai bune surse de inspirație sunt, de cele mai multe ori, oamenii de lângă noi, așa că După Afaceri Premium dă sfară în țară și îi pune pe reprezentanții din lumea businessului în fața unor provocări mai puțin stresante decât cele din viața de zi cu zi a afacerilor.

Crăciunul este sinonim cu poveștile, nimeni nu poate să conteste. Nicio sărbătoare cu Moș Crăciun în centru nu ar fi aceeași în lipsa unei asocieri cu una sau mai multe povești, fie ele fictive sau nu. Așa că, în pragul unor noi sărbători de iarnă, am provocat cinci antreprenori și manageri să ne spună care sunt basmele care le-au rămas în minte din copilărie, în ce context își amintesc de ele și cum le-au schimbat perspectiva în dezvoltarea lor ulterioară. Curioși de răspunsuri?

Bianca Grama, antreprenoare, proprietara proiectelor turistice Anna Dragă și Anna Charisma și a businessului de cadouri Anna Boutique:

„«Puiul», de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești este povestea de care îmi amintesc și acum, ca adult. Știu că era o operă epică în manualul de limba română al clasei a V-a. Plângeam în hohote de fiecare dată când trebuia lecturată în clasă sau acasă. Mesajul era sfâșietor și greu de suportat. Mama își abandonează puiul care a nerespectat porunca ei.

Nu-mi puteam imagina decât suferința fizică, dublată de cea psihică, a puiului lăsat în urmă. Imaginea care se reflectă pe retina lui în timp ce-și urmărea cu privirea mama și frații zburând spre tărâmurile la care el nu putea decât visa.

Astăzi, am recitit povestirea cu ochii unui adult, încercând să dau o nouă interpretare.

N-am avut tăria de a citi până la capăt, fiindcă m-a răscolit aceeași trăire pe care am simțit-o pe vremea când eram copil. Șiroaie de lacrimi îmi curgeau pe față. Și m-a izbit cruzimea narațiunii. Probabil eu aș fi dat un alt final poveștii. Un final cu un pui vindecat, un pui care a învățat din greșeală, un pui egal cu frații lui la șansele vieții, un pui care ajunge să zboare deasupra orașelor și a mărilor, un pui care învinge moartea.

Și, nu în ultimul rând, aș fi creat o mamă care nu și-ar fi abandonat puiul bolnav și care ar fi găsit o soluție ca puiul ei să poată zbura din nou alături de frații lui.

Cred că fiecare copil de zece ani, cât aveam noi la vremea respectivă, citind această povestire, se simțea amenințat cu abandonul în caz că ar fi nesocotit cuvântul părintelui.

Personal, am avut parte de părinți minunați, care mi-au dat aripi, care m-au ajutat când am picat, care m-au susținut și care au crezut în mine și în visurile mele. M-au ajutat să învăț din greșeli, m-au ajutat să înfrunt greutățile vieții și m-au învățat să devin un adult responsabil.

La rândul meu sunt mamă, sunt trup și suflet alături de puiul meu și știu că ea, fetița mea, în curând de 15 ani, va avea cele mai puternice aripi și nu va fi niciodată abandonată.“

Iulia Sbiera, chief financial officer la Pehart Tec Grup, producător de hârtie:

„Eu am copilărit ascultând povești care nu sunt cunoscute în afara familiei. Mama inventa înainte de culcare o poveste cu personajul meu preferat, un iepuraș. Nu-mi amintesc dacă avea nume, dar era gri, prietenos, independent și năzdrăvan. Și reușea de fiecare dată să scape de vulpoi. Bunica ne povestea multe întâmplări din viața și copilăria ei. Pe cele mai «palpitante» le-a spus la cerere, probabil, de sute de ori.

Povestea «clasică» preferată este «Ridichea uriașă» și am descoperit-o și revăzut-o de multe ori cu fratele meu pe diafilm. Pregătirea aparatului și a peretelui pentru proiecție și apoi pregătirea pentru stingerea luminii creau deja o atmosferă ușor tensionată, «de poveste». «Ridichea uriașă» este construită într-un mediu cald și familiar. Bunicii cu grădina, copiii și animalele prietenoase erau toate lucruri obișnuite pentru generația mea care a petrecut mult timp la țară, cu bunicii. Povestea are un strop de fantastic, doar atât cât era nevoie ca să stârnească curiozitatea și să pregătească învățarea.

Eu rămân din poveste cu două lecții dragi. Fiecare efort adus în plus pentru a îndeplini un obiectiv contează. Șoricelul este ultimul care se alătură echipei care încerca să scoată ridichea din pământ. Șoricelul este mic, nu are prea multă putere, dar aportul lui face diferența. Apoi, fiecare dintre cei implicați răspunde la chemarea altcuiva și cere la rândul său sprijin. Fetița vine să ajute când este chemată de bunica și, mai departe, ea îl cheamă pe cățel. Cred că acordarea de ajutor este naturală și mai obișnuită decât cererea de ajutor.

În «Ridichea uriașă» am văzut că să ceri sprijin și să te bazezi chiar și pe un ajutor care este mai mic decât puterile tale face diferența.“

Răzvan Burlacu, fondatorul cafenelei Dropshot din București:

„Când eram mic, am fost un cititor extrem de precoce și am ars oarecum etapele, citind extrem de mult până la finalizarea gimnaziului, inclusiv cărți care nu erau potrivite pentru vârsta mea. S-a stins total pasiunea la liceu, oarecum inexplicabil, însă atunci când am primit această propunere, «top of the mind» au fost fabulele lui La Fontaine, pe care le-am citit cu mare plăcere probabil în jurul vârstei de zece ani și care mi-au rămas întipărite în minte.

Uitându-mă retrospectiv la devenirea mea ca om de afaceri, mai ales în ultimii ani, când cu adevărat brandul Dropshot și domeniul cafelei de specialitate mi-au solicitat cel mai intens abilitățile, nu m-am putut abține să nu fac o analogie între principiile de moralitate în business pe care le urmez și morala, de cele mai multe ori ascunsă în satiră, a fabulelor lui La Fontaine. Scriitorul francez, în general, evocă într-un mod umoristic problemele de caracter ale clasei conducătoare din Franța secolului al XVII-lea, evidențiind mascat, oarecum prin antiteză, adevăratele valori morale pozitive.

Sunt multe fabule ale lui La Fontaine care m-au influențat la nivel subliminal, însă dacă ar fi să aleg una, «Dreptatea leului» ar fi destul de potrivită. Având în vedere că încă de la început am direcționat resursele companiei către assetul «componenta umană», pot spune că aplic în mod frecvent o alocare a resurselor total opusă față de leul din fabula mai sus-menționată. Primii beneficiari ai investițiilor la nivel de companie sunt colegii noștri, banii mergând atât către zona educațională, cât și către instrumente care să le ușureze munca. Abia ulterior, dacă mai rămâne ceva, primește și leul.

Îmi place la fabula de mai sus că, prin ridicolul situației, evidențiază și mai mult dimensiunea nedreptății și cred că încă se mai întâmplă ca unii antreprenori să gândească precum leul și să își privească colegii ca pe niște simple unelte folositoare pentru a-și atinge obiectivele. Or, ca lider în business și ca persoană în care colegii cărora le influențezi destinul își pun încrederea, să fii echitabil e o resposabilitate care trebuie asumată. Mă gândesc că, parțial, măsura în care reușești să fii just ține de principiile morale pe care ți le-ai însușit chiar de la vârste fragede, mai mult sau mai puțin conștient, cum ar fi chiar dintr-o fabulă citită la vârsta inocenței.“

Horațiu Didea, managing partner Workspace Studio, companie specializată în soluții de amenajări și mobilier de birou orientat către design ergonomic:

„Două cărți dragi din copilărie sunt «Cartea cu Apolodor» a lui Gellu Naum și «Legendele Olimpului» în varianta lui Alexandru Mitru. Prima dată mi-au fost citite de bunica mea, care avea multă răbdare cu mine, recitindu-mi-le pe amândouă de cel puțin douăzeci de ori. Când am crescut, le-am recitit și eu de nenumărate ori. «Legendele Olimpului» mă fascinau prin pura poveste și forță (evident arhetipală) a personajelor, prin logica aproape științifică a narațiunii. Această carte a fost pentru mine o primă înțelegere a unui fel în care oamenii își explică geneza, condiția umană și forțele motrice ale istoriei. Am fost și rămân fascinat de miturile grecești (și de zei și eroi precum Hermes, Bacchus, Bellerophon și Ulise). Nu numai cultura occidentală și storytellingul modern s-au născut din aceste mituri, dar ele rămân foarte actuale în leadership, în înțelegerea manierei aproape instinctive în care un european face judecăți de moment asupra oamenilor, a societății și a moralei acesteia. La maturitate, m-am întors spre ele («The Greek Myths» a lui Robert Graves, «The Hero with a Thousand Faces» a lui Joseph Campbell) pentru a înțelege și mai bine ce înseamnă o poveste, care este însemnătatea mitului pentru condiția umană, dar și pentru activități comerciale, cum ar fi vânzările – the pure brand story.

Apolodor (prin ambele cărți) m-a făcut să înțeleg că realitatea (foarte serioasă, de altfel) poate fi văzută ca o poveste dulce, veselă și tristă, o glumă uneori puțin absurdă. E prima carte de care îmi amintesc că m-a făcut să zâmbesc și să râd. Fiind un copil visător care a crescut lângă piața Obor, am relaționat foarte direct cu personajul. Cu Gellu Naum am luat primul contact cu poezia. Cu autoironia. «Sportul e folositor pentru toți – Apolodor. Printre altele, în sport / Mă atrage cel mai tare / Să ridic, fără efort, / Greutățile ușoare…».“

Alex Zamfir, antreprenor, creatorul jocurilor The Funny Brand și autorul blogului Cel mai bun tată:

„Ca majoritatea băieților, eram și eu fascinat de orice îmi povestea tatăl meu și îmi plăcea la nebunie când îmi istorisea amintiri din copilăria lui. Țin minte că povestea mea favorită era despre micul lui dejun: fie se trezea și bunica mea îl aștepta cu douăsprezece (douăsprezece, vă dați seama!) clătite pe care le înfuleca, fie se ducea la magazin, își lua o pâine, niște unt și niște marmeladă, se întorcea acasă, tăia pâinea pe lung, o ungea toată (toată!) cu unt și marmeladă și o savura alături de o cană cu lapte. Cred că în mintea mea de copil, ideea a douăsprezece clătite sau a unei pâini întregi mâncate odată mă făcea să-l văd pe tatăl meu ca pe un supererou. Mi se părea extraordinar că poate să mănânce atât de mult, sigur asta nu era la îndemâna oricui.“

Călătorii