Tips & Tricks. Am invitat cinci oameni din business să facă un pas – sau mai mulți – înapoi în copilărie, pentru un scurt exercițiu de rememorare. Ce-și doreau să devină la maturitate?
„Să-ți vând un pont!“ este, probabil, una dintre expresiile – folosite în mediul de business, dar nu numai – specifice culturilor din toată lumea. Cele mai bune surse de inspirație sunt, de cele mai multe ori, oamenii de lângă noi, așa că După Afaceri Premium dă sfară în țară și îi pune pe reprezentanții din lumea businessului în fața unor provocări mai puțin stresante decât cele din viața de zi…
„Să-ți vând un pont!“ este, probabil, una dintre expresiile – folosite în mediul de business, dar nu numai – specifice culturilor din toată lumea. Cele mai bune surse de inspirație sunt, de cele mai multe ori, oamenii de lângă noi, așa că După Afaceri Premium dă sfară în țară și îi pune pe reprezentanții din lumea businessului în fața unor provocări mai puțin stresante decât cele din viața de zi cu zi a afacerilor.
Respondenții acestei rubrici au fost invitați să facă un pas – sau mai mulți – înapoi în copilărie, pentru un scurt exercițiu de rememorare. Ce-și doreau să devină la maturitate? În ce profesie visau să întemeieze o carieră? Le-a ieșit? Regretă ceva din acele visuri ale copilăriei? Aflați din răspunsurile lor, apoi faceți cu voi înșivă același exercițiu, s-ar putea să vă aducă zâmbetul pe buze.
Nicoleta Scarlat, marketing manager la Eisberg, procesator de salate:
„Când eram copil, mi-am dorit să fiu musafir pentru că îmi plăcea enorm modul în care eram tratată în vizite. Gazda mă întreba ce îmi doresc și răspunsul meu invariabil era: «O cafea cu cognac și o țigară», alegere despre care nu am nici cea mai vagă idee de unde mi-a venit. Șocant, deși nu mai fumez de multă vreme, iar cafeaua o beau neagră și fără adaosuri, combinația încă îmi pare de mare rafinament. Iar în rarele ocazii în care beau un irish cofee, am un sentiment plăcut, de revenire la copilărie. Ca adolescentă, când lucrurile s-au așezat altfel în mintea mea, am decis că cel mai frumos mod în care aș fi putut să-mi trăiesc viața era să fiu casnică. Să stau acasă, să am grijă de casă și de copii – nu am avut niciun moment în care să mă gândesc la soț, la resursele materiale, acestea erau subînțelese. Am devenit un angajat care are de luat decizii, care are o responsabilitate legată nu doar de profitul personal, ci și de valoarea adăugată pentru colegi și companie. Dacă regret că nu sunt musafir sau casnică? Nu.“
Mircea Dragoș, fotograf de business:
„Crescând într-o familie de muzicieni, instrumentiști în orchestra de muzică a școlii generale, primul lucru care îmi venea în minte atunci când mă gândeam la ce aș vrea să devin atunci când voi fi mare era, bineînțeles, muzician. Mi se părea fascinant să aud atâtea instrumente cântând la unison și coordonându-se atât de bine, mai ales că puteam participa ca spectator la repetițiile orchestrei. Motiv pentru care, din clasa a cincea, am început cursurile de muzică la clape, orgă și acordeon cu profesorul de muzică al școlii. Trei ani au durat cursurile, timp în care am participat și la concursuri de muzică. Ciclul primar din școala generală l-am făcut în laboratorul de istorie. Fascinat de istorie, pasiune care se păstrează și astăzi, am început pictura și desenul, pictând pe rând toți domnitorii români prezentați în tablourile de pe pereți. Îmi plăceau la fel de mult peisajele și animalele. Dar scânteia care s-a aprins, declicul, a fost după ce am început cursul de fotografie organizat în școală, în clasa a șasea, curs care a durat doi ani. De atunci, sămânța pasiunii mele pentru arta fotografică a început să se dezvolte, mai ales că nu apucasem să termin anul doi de curs și a venit Revoluția.
Pasiunea a continuat și în liceu, atras fiind de materiile umaniste și de artă în general, chiar dacă am urmat un liceu în domeniul tehnic, electronică de calcul. Îmi doream foarte mult să lucrez în domeniul fotografiei, motiv pentru care la finalul liceului, după bac, eram deja angajat într-un laborator foto Konica. Din acel moment, «sky was the limit», am știut că asta trebuie să fac în această viață. Prin activitatea din laboratorul foto Konica, am cunoscut mulți fotografi profesioniști din România, majoritatea de la reviste și agenții de presă, naționale și internaționale. Studiul practic cu mulți dintre ei și-a spus cuvântul în viitor meu profesional, mai ales în fotografia de eveniment. Pregătirea mea a continuat cu fotografia de portret în studioul unui prieten, dar și cu portrete în natură. Am adăugat la pregătirea mea și câteva cursuri de fotografie. Am continuat ca fotograf profesionist și editor foto într-un minister, colaborând permanent cu birouri și servicii de relații publice, dar și lucrând la revista ministerului. Începând cu anul 2011, m-am dedicat exclusiv fotografiei business/corporate, prin portretul business, evenimentele corporate și fotografia de arhitectură, devenind între timp administrator al propriei mele companii de servicii fotografice. Dar cel mai mult îmi place portretul business, pentru care sunt și cel mai cunoscut. Ca să înțeleg și mai bine domeniul în care lucrez, mai ales când vine vorba despre nevoile clienților mei, șefi de companii, departamente de PR și Marketing, dar și agenții de PR, mi-am făcut studiile superioare în Comunicare, Relații Publice și Jurnalism. Așa cum spunea maestrul (eu prefer profetul) Confucius: «Alege-ți o meserie pe care o iubești si nu vei lucra o zi în viața ta!». Mă pot considera norocos, chiar simt că nu am lucrat o zi în viața mea, mai ales când profesia este și vocația, poate chiar și destinul meu.“
Bogdan Pîrvu, CEO al producătorului de lacuri și vopsele Evolor:
„Eu am copilărit la Craiova, cu Craiova Maxima în suflet și în gând. Jucam toată ziua fotbal cu prietenii pe stradă și în curtea școlii, purtând un tricou obligatoriu albastru, care avea numărul lui Ilie Balaci pe spate (8), scris cu creta sau cu vopsea albă. Tata era maistru brutar, iar mama era maistru patiser (pastry chef, cum spunem astăzi). Vă dați seama că am copilărit în miros de pâine caldă, de plăcinte și de prăjituri. Pe urmă, vacanțele și sărbătorile mi le petreceam împreună cu sora mea și cu verișorii la țară, la bunicii din partea tatălui la câmpie și la bunicii din partea mamei la munte (cam fifty/ fifty). O adevărată binecuvântare! Aici încercam deseori să mă transpun în minunatele personaje ale lui Karl May – Old Shatterhand, Winnetou, Kara Ben Nemsi – și nu stăteam locului nicio clipă. Ne bucuram la intensitate maximă de natură, de căldură și de afecțiunea necondiționată a familiei largi (părinți, bunici, frați, verișori, unchi, mătuși, ba chiar și străbunici). În puține cuvine, pot spune că am avut o copilărie fericită și sunt mâhnit că nu toți copiii au parte de un astfel de start în viață. Nu pot spune că în acea perioadă am visat un anumit viitor, pentru ca acum să dezbat dacă mi s-a îndeplinit sau nu. Dar pot să spun cu certitudine ce am luat cu mine în viața de adult, forever and ever: culorile alb-albastru, numărul 8, spiritul de echipă, pasiunea pentru gătit, dar și iubirea de familie, de oameni, de natură și de Dumnezeu.“
Carmen Orzea, arhitectă, fondatoarea En Place Studio:
„Am o amintire de când eram mică. Amintirea este legată mai mult de un sentiment sau o intuiție. Sentimentul că voi face o mare descoperire sau că voi rezolva un mare mister, iar lucrul acesta credeam că îl pot face doar dacă devin arheolog. Douăzeci de ani mai târziu, am devenit arhitect, nu arheolog, dar în continuare simt acea trăire, acea intuiție că voi face o mare descoperire. Acum acel sentiment are un twist și mă ajută foarte mult pe partea de creație, când gândesc un spațiu, un proiect. Twistul acelui sentiment este că acum cercul se închide când oamenii la rândul lor descoperă spațiile pe care le gândesc. Nu regret că nu am devenit arheolog, pentru că ceea ce simțeam eu atunci pot face de fapt acum prin intermediul arhitecturii și al spațiului.“
Adela Pârvu, designer de interior:
„Au fost multe lucruri pe care le-am spus când eram mică și despre mare parte dintre ele nu-mi aduc aminte, ci le știu din poveștile celor din familie. (Am vrut să fiu – n.red.) de la reparator de păpuși și dansatoare la pictoriță, astronom și apoi psiholog. Însă sunt două lucruri de care-mi aduc aminte sigur: primul, că am fost și sunt o mare curioasă, mă interesează comportamentul și emoțiile oamenilor, și al doilea – că orice aș fi ales, voiam să-mi mulțumesc mama, să o fac fericită și, odată cu ea, pe toți din jurul meu. În liceu m-am gândit să mă fac psiholog ca să-i pot ajuta pe oameni și cred că asta fac de fapt, doar că mă folosesc de pretextul designului interior, al scenografiei și al creării de conținut în social media ca să înțeleg persoanele, să le încurajez. Încerc să-i fac să vadă lucrurile și dintr-o perspectivă mai optimistă, mai cu recunoștință față de această experiență fantastică de a trăi ca oameni. Nu pot spune că am avut un vis clar definit în funcție de criterii de profesii și ca atare nu am avut ce să regret. Și nu cred că e musai să visezi la ceva anume când viața îți poate oferi atâtea oportunități de a încerca, de a învăța lucruri noi. Ceea ce m-a motivat și continuă să o facă în toate activitățile mele este oportunitatea de a înțelege și experimenta viața. Am ajuns la aproape 48 ani ca să înțeleg două lucruri pe care cred că mi-ar fi prins bine să mi le spună cineva: unu că noi, oamenii, suntem în primul rând mamifere prădătoare, dominate de instincte și că totul se învârte în jurul reproducerii speciei, dar că prin educație și cultură reușim să ținem sub control aceste instincte și doi că a fi om înseamnă a-ți oferi ocazii să trăiești cât mai multe dintre emoțiile, trăirile și sentimentele cunoscute, care nu te vor lipsi de suferință, doar că, înțelegându-le și conștientizându-le, suferința devine mai suportabilă. Eu văd viața ca pe o școală, una a experiențelor, a emoțiilor, în universul acestei planete fabuloase, care este casa noastră, a tuturor. Cred că fiecare om pe care-l întâlnesc este ceva extraordinar pentru că prin schimbul de idei, păreri ne oferim mai multe perspective asupra ceea ce înseamnă viață.
Nu vom lua nimic după noi ca obiecte, dar sunt sigură că vom pleca din această lume cu toate trăirile noastre și cu tot ceea ce am sădit în mințile și inimile celorlalți.“
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
București, ce bine că ești! Cum arată un city break în Capitală la recomandarea Anei Rubeli? „Aș începe cu zona Cotroceni, apoi Icoanei-Ioanid, aș continua pe străzile din jurul bulevardului Dacia, apoi spre Armenească și Cartierul Evreiesc”
Cristina Roșca, După Afaceri Premium: București, ce bine că ești!
