Teroare conversationala
Nu mai putin de trei premii a castigat "Cache", ultimul film al regizorului austriac Michael Haneke, la Festivalul de film de la Cannes de anul trecut. Thriller subtil, nelinistitor, filmul reprezinta revenirea pe marile ecrane a Juliettei Binoche, care lasa deoparte decalajele orare si ciocolata cu dragoste pentru a se deda la
Nu mai putin de trei premii a castigat “Cache”, ultimul film al regizorului austriac Michael Haneke, la Festivalul de film de la Cannes de anul trecut. Thriller subtil, nelinistitor, filmul reprezinta revenirea pe marile ecrane a Juliettei Binoche, care lasa deoparte decalajele orare si ciocolata cu dragoste pentru a se deda la… ascunzisuri.
Georges (Daniel Auteuil) este prezentatorul unei emisiuni literare. Sotia lui, Anne (Juliette Binoche), lucreaza la o editura. Cei doi duc o viata lipsita de griji pana in ziua cand primesc o caseta video, cu intrarea casei lor filmata timp de doua ore. Urmeaza si alte casete, din ce in ce mai personale, aratand ca autorul il cunoaste foarte bine pe Georges. Mai mult, ele sunt insotite de niste desene copilaresti, dar oarecum vag-amenintatoare, al caror sens le scapa celor doi. Bineinteles, politia refuza sa se ocupe de situatie, pe care o considera lipsita de riscuri, asa ca sotii Laurent sunt pe cont propriu.
Acumulare de spaime, esafodaj de angoase, labirint de asteptari, “Cache” vine sa sustina ideea ca uneori o amenintare directa este preferabila unei situatii incerte, a carei ambiguitate este reambalata pana la extrem de starea de nesiguranta a eroilor.
Cu acest film, Haneke arata inca o data ca este un maestru al echivocului, al sentimentelor difuze, calde-reci, care aparent se pot schimba, dar de fapt raman aceleasi, sau al gesturilor marunte, fara semnificatie in sine, dar mustind de intelesuri cand sunt contextualizate. Sa ne amintim doar de filmul “Pianista” (trei premii tot la Cannes in 2001), unul din marile succese ale regizorului si ale actritei Isabelle Huppert, despre profesoara de pian prinsa in capcana intre relatia cu mama ei (Annie Girardot, cea care joaca rolul mamei si in “Cache”), obsesia pentru muzica si dragostea pentru un student (Benoa”?t Magimel). Personaj pe care-l poti uri, compatimi si acuza de orice in acelasi timp, personajul pianistei e parca o repetitie pentru “Cache”, unde, iarasi, nu avem de-a face cu personaje negative sau pozitive.
“Cache” este un thriller, fara nicio indoiala. Dar nu este un thriller de prost gust, cu sperieturi la tot pasul.
Sa zicem ca este un thriller european, subtil, usor frustrant, un thriller conversational. Momentele cheie ale filmului (cu exceptia unuia, desigur) sunt de fapt conversatii intre Georges si Anne, Georges si mama lui, Anne si cel mai bun prieten al ei, samd, conversatii cu iz de interogatoriu, cearta conjugala sau isterie.
Chiar si asa, filmul reuseste sa-si tina spectatorul conectat, alert, fara sa se uite macar o clipa la ceas, asteptand un punct culminant deloc comod.
Regizorul spunea la un moment dat ca pentru el “Cache” este un film-carte.
Obsedat de multiplicitatea unei carti (daca doua persoane citesc o carte, fiecare o va privi in alt fel), Haneke a incercat cu “Cache” sa sustina o teza: spre deosebire de show-rile TV (nu e nicio surpriza faptul ca Georges e prezentator, si ca personajele urmaresc sau fac referiri la emisiuni de televiziune), filmele nu trebuie sa spuna un adevar universal, ci unul echivoc, ambiguu, personal. stefan.dobroiu@zf.ro
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
