Tara tuturor relelor

Thomas Vinterberg regizor si Lars von Trier scenarist. Ce-si poate dori mai mult un cinefil? Copilul-minune al Danemarcei, autor al celebrului “Festen/The Celebration” si genialul von Trier, regizorul si scenaristul ultrapremiat pe la toate festivalurile de film. “Dear Wendy” (“Draga Wendy”) este un “Dogville” (foarte) cosmetizat, in care pe primul plan se afla nu rautatea umana, ci frica si amuleta impotriva ei: armele.

Intr-un mic oras minier din Statele Unite, adolescentul Richard/Dick (fantasticul Jamie Bell din “Billy Elliot”) pune mana pe prima lui arma, un pistol pe care il denumeste cu dragoste Wendy. Intr-un oras la suprafata caruia nu se intampla nimic si in care esti un ratat daca nu lucrezi in mina, fascinatia lui Richard/Dick pentru Wendy este explicabila. Este singura lui sansa de a simti ca face ceva, nefacand in realitate nimic. Intre cei doi se formeaza o legatura aproape patologica, o posedare obiect-fiinta (obiectul eficient versus fiinta lipsita de scop si repere) care aminteste de romanul lui Stephen King, “Christine”.

Desi pacifist convins, asa cum declara de mai multe ori pe parcursul filmului, Dick priveste cu speranta la Wendy, e elementul lui sigur intr-o lume atat de nesigura. Si, pentru ca nu-i egoist, vrea sa impartaseasca sentimentul de siguranta cu alti “ratati” de varsta lui, asa ca pune bazele unui club, “The Dandies”.

Mare parte din film cei sase pusti nu fac altceva decat sa vorbeasca (imens de mult), sa traga cu arma (chiar bine) in costume de epoca si sa ajute o batrana sa treaca strada (la propriu). De aceea imensa surpriza a filmului te ia complet pe nepregatite, in stilul caracteristic lui Lars von Trier. Acesta nu-si tradeaza vechiul obicei de a spune povestea molcom, de a te instala comod intr-un decor, de a se juca cu spectatorul care priveste cu ingaduinta scena dupa scena, nesigur daca are ghinionul sa urmareasca unul din filmele acelea in care nu se intampla absolut nimic. Dupa care urmeaza surpriza: ea creeaza sensul si face intotdeauna filmele lui Von Trier sa aiba forta aceea inspaimantatoare si bulversanta.

Vinterberg si Von Trier au declarat ca filmul nu se vrea o alegorie politica impotriva folosirii armelor in Statele Unite si chiar nu este. Chiar daca armele sunt prezente pe ecran aproape incontinuu, nu ele sunt actorul principal, ci frica. Cel putin la inceput, armele sunt doar un adjuvant, o amuleta care da curaj. Cu economia de mijloace obisnuita la cei doi realizatori (camera pe umar, figuranti putini, cateva interioare si o piata asemanatoare celei din “Dogville”, dar reala) Vinterberg si Von Trier spun cam pretentios si lent aceasta poveste care scapa de sub control intr-un mod aproape neverosimil. Aproape ai putea sa juri ca Lars von Trier duce un razboi personal contra Statelor Unite, pentru ca, dupa “Dancer in the Dark”, “Dogville” si “Dear Wendy”, in viziunea regizorului danez oraselul american de provincie pare locul unde se intampla toate relele. Si unde mai pui ca regizorul n-a trecut niciodata oceanul… stefan.dobroiu@zf.ro

Stil de viață