Stop-Cadru Despre umilinta
De la Crash te astepti sa fie un film bun (doar a luat atatea premii), dar parca nu atat de bun. Si atunci incepi sa te intrebi cine e Paul Haggis (scenaristul si regizorul)? Nu e altul decat cel care a scris Million Dollar Baby si care trebuia sa-l si regizeze, daca Eastwood l-ar fi lasat
De la Crash te astepti sa fie un film bun (doar a luat atatea premii), dar parca nu atat de bun. Si atunci incepi sa te intrebi cine e Paul Haggis (scenaristul si regizorul)? Nu e altul decat cel care a scris Million Dollar Baby si care trebuia sa-l si regizeze, daca Eastwood l-ar fi lasat. In rest, CV-ul lui e plin de seriale de televiziune (printre care si LA Law si Walker politist texan), care nu anuntau prin nimic acest film zguduitor.
Spatiul povestii e clar delimitat: in orice alt oras oamenii trec unii pe langa altii si se ating fara sa vrea. In Los Angeles nu. Trec unii pe langa altii la o distanta apreciabila (sigura?) si nu se “ciocnesc” decat in vreun accident, dupa cum remarca Graham, unul dintre personaje. Iar atunci ies la suprafata toate frustrarile si temerile posibile. Ceea ce face din oras o bomba cu explozie intarziata, un iad in care totusi exista ingeri pazitori (niciodata aceia la care te astepti). Dar asta nu inseamna ca LA e un loc special, e doar o parabola pentru intreaga lume.
Haggis, ajutat de cativa actori de elita, reuseste sa spuna o poveste originala cu un subiect atat de “banal” ca prejudecatile (citeste umilinta). Cu atat mai greu cu cat prejudecatile sunt mereu aceleasi: un barbat cu tatuaje e infractor, o persoana de culoare e violenta, iar un arab e terorist.
In Crash se ciocnesc mai multe povesti pe aceasta tema, aparent intamplator, pentru a ne demonstra ceva foarte simplu: personajul negativ e o iluzie de moment. Atunci cand credeai ca l-ai “citit”, filmul te surprinde din nou. Si asa se dovedeste din nou ca cel mai greu e sa scrii o cronica laudativa…
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
