Soapte de regret la Whispers

Fiecare cu ce are: italienii cu Insieme, iar englezii cu Whispers. Desi, la drept vorbind, englezii sunt cunoscuti pentru multe lucruri, numai pentru soapte nu. Au shouting, au yelling, au screaming, dar mai putin whispering. Inainte sa ma infiintez la Whispers mi-a fost si teama, gandindu-ma ca oi nimeri in vreun loc unde indragostitii se tin de mana si-si whisperesc dulci nimicuri. Noroc ca am si eu cui sa-i soptesc in ureche.
Whispers e un pub/restaurant, aranjat de niste englezi in inima Bucurestilor, pe Brezoianu, intr-o vila impunatoare, cu camere inalte, de parca ar fi un conac de prin Anglia. Patronul nu s-a incurcat cu jumatati de masura si s-a asigurat ca orice trecator va sti ce hram poarta locul: la intrare e expusa o imensa cruce a Sf. Gheorghe, unul dintre simbolurile cele mai dragi natiei britanice.
Cat despre decoratiunile interioare, nu cred ca Whispers o sa provoace vreun fior estetic vizitatorilor, dar nici nu-si propune – e un pub onest, unde expatii englezi si nu numai ei pot sa bea o bere si sa manance niste placinta cu rinichi sau alte asemenea exponente ale bucatariei insulare.
Interesanta si neasteptata e alaturarea dintre vitraliile mari, care te duc initial cu gandul la vreo biserica, si plasma uriasa care arata ca, intr-adevar, ai nimerit intr-un locas de cult – clientii de la Whispers se inchina in fata fotbalului. Pe mese si pe pereti sunt programele detaliate ale Campionatului Mondial de Fotbal, chelneritele au tricouri care arata ca ar face parte din nationala Angliei, iar prin colturi se mai afla cate o minge semnata de cate un jucator faimos. Barul din mijlocul restaurantului e “pure English” – cu sapte soiuri de bere la draft. Cu toate acestea, iti dai repede seama ca dragele de chelnerite sunt autohtone. Desi pe piept scrie England, la cum arata e evident ca nu pot fi englezoaice.
Dupa cum spune si bancul: la Radio Erevan, un ascultator intreaba: “E adevarat ca Ceaikovski a fost homosexual?”. Raspunsul: “Da, dar nu pentru asta il iubim”. Tot asa si englezoaicele – sunt gospodine, inteligente, dar nu sunt faimoase pentru frumusete. Natie asezata, englezii astia: oameni muncitori, care isi vad de treaba lor acolo pe insula. Ma rog, din cand in cand mai ies prin Irak, dar e doar accidental, la indemnul transoceanic.
Revenind la Whispers si pasiunea (obsesia ar spune unii) pentru fotbal, eu nu cred ca traim in epoca incalzirii universale si nici a globalizarii – e era fotbalului. Totul incepe si se termina cu balonul rotund. E intr-adevar fascinant, dar si mai interesant e faptul ca ceea ce se intampla pe teren e de fapt doar 10% din fenomen. Restul de 90% e treaba adevarata: vanzari, cumparari, blaturi, amenintari etc.
Cu toate astea, pe cat am dori noi sa parem originali, nimic nu e nou sub soare – italienii practica blaturile la nivel national, asa ca suntem inca bieti invatacei in domeniu. Cat despre politicieni, sunt mai priceputi la fotbal decat la meseria lor, drept pentru care nu ezita sa se dedea si ei la blaturi.
Dar fotbalul e rege. M-a zapacit si pe mine povestea asta cu Campionatul Mondial, asa ca am vrut sa evadez cu iubita mea in lume si, dintre toate locurile de pe Pamant, ne-am gasit sa mergem tocmai la Hamburg. In Germania, zilele astea totul e fotbal, de la aeroport pana la mancare, parfumuri si cadouri.
Nu sunt suporterul neconditionat al disciplinei nemtesti, dar fara asa ceva este foarte greu sa organizezi. Si stim cu totii cata nevoie are Romania de putina organizare. Nemtii au pus pe roate impecabil un ditamai Campionatul Mondial, iar noi cu chiu cu vai reusim sa producem un campionat intern cu divizia B si F. Bineinteles ca nu ne putem compara cu nemtii – datorita organizarii impecabile, castiga atatea gramezi de bani cu campionatul mondial, ca ar putea sa traiasca zece ani numai din asta. Sunt convins ca au si nemtii un Gigi al lor, dar parca totusi cumva la ei Mos Craciun a venit cu cativa ani mai devreme.
Iar acum dau tonul si cu fotbalul, de nu se mai aude nimic altceva. Ce inundatii? Ce gripa aviara? Politicienii nostri nu-si dau seama ca acum sa vorbesti despre orice altceva decat fotbal e un strigat in pustiu. Pacat ca nu suntem si noi la Mondiale si stam acasa sa ne uitam la televizor. Si asta pentru ca, in cazul nostru, carpeala si improvizatia conteaza.
La nivelul asta de organizare, cativa milimetri pot face o diferenta decisiva, dar noi inca vedem lucrurile din elicopter. Nu cred sa fie vreun neam european care sa aiba jucatori mai buni decat noi, dar ceea ce face diferenta este coeziunea jucatorilor. Nu avem nevoie de vedete care sa dea bine prin reviste si sa alerge singure pe teren, ci de jucatori de echipa.
Aceeasi situatie e valabila in orice domeniu. Companiile mari angajeaza antrenori de sporturi de echipa pentru a le face strategia de coeziune. Daca cineva cumva n-a inteles aluzia, eu cred ca Guvernul asta ar avea mare nevoie de un antrenor care sa-i sudeze.
Fotbalul de succes se aseamana cu politica responsabila prin aceea ca echipele sudate joaca pana in ultima clipa, dupa buna zicala englezeasca “it ain’t over till it’s over”. Am vazut multe meciuri in campionatul asta in care golurile au fost date in minutul 90 sau in prelungiri. Si asta pentru ca oamenii alearga pana la ultima suflare. La noi nici n-a venit bine raportul de tara ca ne-am si integrat deja.
Altfel, nu stam foarte rau – cu organizarea ar trebui sa ne punem la punct. Lumea se schimba si nu ne asteapta pe noi – daca a ajuns America sa joace fotbal si Ghana sa bata Republica Ceha, iar noi stam pe tusa, inseamna ca e o problema. In schimb, noi traim bine din istorie – Mihai Viteazu, generatia de aur. Poate ar fi timpul sa incepem sa traim in prezent, eventual chiar sa ne planuim viitorul. Un capitol la care stam foarte bine sunt femeile – ele sunt salvarea noastra, pentru ca noi baietii valoram 2 bani. Din pacate, si fetele pleaca si se marita cu fel de fel de straini. Mare noroc am eu cu a mea care ma ia pe mine, get-beget localnic, in loc sa se duca dupa vreun mexican sau cine stie ce alt neam.
Asa filosofam eu in mijlocul crasmei englezesti, asteptand sa mi se aduca ciorba. Nu cred ca gastronomia britanica va castiga vreodata premii pentru rafinament, dar au cateva specialitati de baza pe care le fac foarte bine. Pana la urma, e mult mai important sa te bucuri de ceva simplu si sa ai simtul umorului pentru a putea sa-ti savurezi viata, decat sa ai ficat de gasca in sapte culori si trufe negre.
Eu ma tot pregateam sa savurez ciorba de burta pe care o comandasem alaturi de niste placinta tipic englezeasca, dar cred ca la Whispers isi cronometreaza activitatea din bucatarie dupa meciuri – supa dupa prima repriza si felul doi la fluierul final. Cat despre chelnerita noastra, cred ca a contribuit si ea la intarziere, avand in vedere ca a refuzat cu incapatanare sa noteze comanda, drept pentru care a tot revenit sa ne intrebe ce anume voiam sa mancam pentru ca se incurcase intre felurile de mancare. Dar avea farmec, asa ca am iertat-o.
Ciorba de burta e acrisoara exact atat cat trebuie, cremoasa, cu burta bine curatata. Are ceva in comun cu bucataria din Anglia, care e bazata pe maruntaie, burti, stomacuri.
Dupa ce mi-am mai potolit foamea cu ciorba, am continuat sa examinez locul. E placut, aerisit, spatios, perfect pentru microbisti sau pentru fetele care vor sa isi mai exerseze engleza cu membri ai poporului britanic.
Daca esti cu picioarele pe pamant si nu faci parte din noua clasa de imbogatiti din Romania, o sa-ti faca placere sa vezi un meci la Whispers si sa mananci niste cartofi copti cu smantana si cascaval sau niste aripioare picante.
Ca sa fiu complet sincer, de-abia astept sa se termine toata povestea asta cu Campionatul Mondial ca sa pot si eu sa ma insor, sa intru in randul lumii ca eventual sa ma atraga pe urma fotbalul. Ca burlac, am avut lucruri mai interesante de facut decat sa ma duc la meci.
In fine, dupa o alta ora a venit si placinta cu pui si ciuperci – o crusta din aluat ca de placinta, numai ca o idee mai gros, si o umplutura cu bucatele de carne alba de pui, ciuperci de padure si o crema sarata. Foarte buna si varianta umpluta cu friptura de vita, ciuperci si ceapa. E o portie generoasa si o mancare gustoasa, desi probabil ca pentru romani este poate putin cam ciudat sa li se aduca felul principal intr-un bol de supa.
Asteptam cu nerabdare placinta cu mere de la sfarsit, dar ne-au informat sec ca nu exista niciun fel de desert, asa ca am plecat cam plouat, fara sa-mi fi satisfacut pofta si nevoia de dulce.
In incheiere, ar fi mers un “Hai Romania!”, dar cum noi am ramas acasa, sper ca macar sa stea altfel lucrurile peste patru ani.