Stil de viață /Despre lume si viata
Sindromul paseismului
Ma ingrijoreaza faptul ca, desi nu sunt batrana, nu ma simt batrana si, din cate mi s-a spus (nu stiu daca sincer sau nu) nu arat batrana, am inceput sa cad si eu in capcana nostalgiei, evident domeniul predilect al persoanelor batrane. Nu mai departe de zilele trecute, m-am surprins cu oroare spunand ceva de genul: "Pe vremea mea nu se intampla asa ceva
Ma ingrijoreaza faptul ca, desi nu sunt batrana, nu ma simt batrana si, din cate mi s-a spus (nu stiu daca sincer sau nu) nu arat batrana, am inceput sa cad si eu in capcana nostalgiei, evident domeniul predilect al persoanelor batrane.
Nu mai departe de zilele trecute, m-am surprins cu oroare spunand ceva de genul: “Pe vremea mea nu se intampla asa ceva…”. Nici nu-mi iesisera bine cuvintele din gura ca m-am si vazut in capot matlasat, cu bigudele, pe bancuta din fata scarii, alaturi de alte gaste sexagenare-septuagenare, disecand vecinele mai tinere. Quelle horreur!, cum ar fi spus a mea strabunica, daca tot veni vorba de varsta a treia.
Oare asa o sa ajung si eu? O baba acra si paseista care o sa-i blagosloveasca pe cei tineri si o sa se refere mereu la vremurile de altadata? Sper din tot sufletul ca nu, pentru ca, din cate am remarcat, nu sunt singura persoana non-batrana care duce dorul unor vremuri mai simple si mai elegante (desi cu unele nu sunt familiarizata decat din povestile bunicilor si strabunicilor).
Mi-as dori sa revina vremurile in care copiii de 12 ani nu vorbeau in gura mare, dupa cursuri, despre sex, droguri si fumat; in care fetele tinere nu se simteau obligate, iarna, sa isi expuna zona dintre coaste si solduri, doar-doar le-o observa si pe ele vreun turist italian de varsta mijlocie si putere financiara medie; in care mancarea nu era cancerigena si nu trebuia sa ne ferim de parabeni, aluminiu, coloranti, conservanti, aromatizanti artificiali, legume sau fructe modificate genetic care sa ne transforme, probabil, la un moment dat, in versiuni moderne ale monstrului lui Frankestein; in care Bucurestiul avea mai multi copaci, cranguri si plante decat blocuri (in comparatie cu prezentul sufocant in care am ajuns sa ducem dorul balariilor); in care nu trebuia sa manuim telefoane mobile si fixe, Blackberry, laptopuri, faxuri, mailuri, forumuri, comunitati online, de care nu ne mai putem ascunde decat daca fugim in Tibet (desi, din cate am vazut si calugarii budisti sunt remarcabil de modernizati si tehnologizati) sau intr-un colt uitat de Scotie; in care bucatarii nu se numeau “designeri culinari” si nu faceau aperitive de foie gras care sa semene perfect cu o amandina; in care cofetarii nu se numeau “creatori de gust”; in care copiii colindau inca si nu pentru bani, ci pentru mere si covrigi; in care industria cosmetica nu se transformase intr-o hidra cu un miliard de capete, vanzari de zeci de miliarde si reclame cat se poate de mincinoase pentru fraierele care cred ca daca se naclaiesc cu serul din avocado si icre de Manciuria in fiecare seara or sa ramana fara riduri pana la adanci batraneti; in care oamenii erau curtenitori, respectuosi, politicosi si cu principii si citeau. Si, mai ales, mi-as dori sa revina vremurile in care oamenii se intalneau si discutau despre lume si viata, nu se multumeau sa se holbeze tamp la televizor sau sa se scobeasca in dinti laudandu-se ca masina lor e mai scumpa decat a loserului de alaturi.
Stil de viață /Despre lume si viata
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
