Shenzhen - in urma cu 25 de ani era sat

Ce gust are carnea de caine? Nu stiu. Cu toate ca abia am revenit dupa o excursie de o saptamana in China, nu am avut un raspuns la intrebarea-laitmotiv care mi s-a adresat de catre diversi prieteni, in general nu mai tarziu de cateva secunde dupa salutul de bun-venit.

Intr-adevar, ni s-au servit diverse tipuri de carne: de magar, de caprioara, de scoica. Am mancat chiar si salata din petale de flori. Caine, insa, nu. Ni s-a explicat ca in unele zone din tara se mananca si asa ceva, dar nu e un obicei foarte raspandit. E drept ca nici pe strada n-am vazut vreun caine vagabond, dar asta este probabil un semn de civilizatie din partea poporului chinez, si nu de foame exagerata.

In orice caz, la un salariu mediu de 100-200 de dolari, nivelul de trai este comparabil cu cel din Romania. Oamenii sunt constiinciosi – inclusiv in avion au facut gimnastica de dimineata la exemplul stewardeselor – dar si foarte politicosi. Avand in vedere ca in China traiesc 1,3 miliarde de oameni, incepi sa-ti pui intrebari despre cum reuseste un guvern sa administreze atatia oameni, adica aproape un sfert din totalul populatiei de pe glob.

Si asta nu in orice conditii. Lasand la o parte acuzatiile de cenzura si obstructionare a libertatii de exprimare care sunt aduse guvernului comunist, greu de verificat intr-o vizita de cateva zile, ceea ce se vede cu ochiul liber in China este viteza cu care se misca economia. Economia chineza, eliberata in buna masura de constrangerile centraliste, pare un film vizionat pe “fast-forward”.

Se construieste repede (probabil ca “Macarale” este un cantec chinezesc la origine), etajele se adauga unul dupa altul in nu mai mult de cateva saptamani, iar autostrazile apar pe neasteptate in locuri unde pana nu de mult erau doar ceva dealuri – lasand senzatia ca nici cartografii nu apuca sa refaca hartile in timp util.

Iar constructiile se fac la scara mare. Bulevardul central din Beijing are 40 de kilometri lungime.

Hotelul principal al orasului are cinci corpuri, fiecare cam cat Casa Presei Libere. Piata TienAnMen este cea mai mare din lume (440.000 metri patrati). In marile magazine, doar raionul pentru copii are dedicata o suprafata cam cat a unui teren de fotbal, pentru ca, nu-i asa, “in China sunt multi copii”, dupa cum mi s-a explicat cu naturalete.

Pe marginea strazilor sunt aceleasi reclame ca in orice tara occidentala (la bauturi carbogazoase americane sau producatori europeni de telefoane mobile, de pilda), iar aerul de capitalism nu dispare nici in supermarketuri, unde pe rafturi gasesti nu doar praf si creveti, ci si cateva milioane de alte produse.

Lasand Beijing-ul in urma, la o ora de mers cu masina se gaseste una dintre cele mai mari realizari ale poporului chinez – Marele Zid. La vederea acestei constructii uriase (de fapt, la vederea unei foarte mici parti din ea, pentru ca, pentru a o cuprinde pe toata intr-o singura privire ar trebui sa fiti probabil pe Luna), primul gand este: “Cum s-a putut gandi cineva sa construiasca asa ceva?”. Urmat imediat de al doilea gand: “Dar cum au reusit sa si construiasca asa ceva?”.

Raspunsul este istorie. Milioane de oameni au muncit si au murit timp de peste 2.000 de ani pentru a construi Marele Zid, al carui scop a fost protejarea vechii tari a Chinei de invadatorii migratori din nord. Peste 5.000 de kilometri lungime urmand in sus si in jos conturul muntilor, de-a lungul carora inaltimea zidului variaza, ca si materialul din care este construit.

In punctele de importanta strategica au fost plasate fortarete pentru observatie. Atunci cand santinelele observau miscari suspecte, transmiteau mesajul catre fortareata cea mai apropiata prin semnale cu fum – telefonia mobila era inca la cateva mii de ani distanta.

Nici astazi nu este prea indicat sa folosesti telefonul mobil pe Zid, cel putin nu in timp ce este furtuna, riscul de electrocutare fiind foarte mare.

Revenind la fortarete, in interiorul lor arhitectura este neobisnuita – mi s-a parut destul de dificil sa gasesc scara care duce spre varf – lucru care are o explicatie logica: atacatorii care reuseau sa intre intr-o astfel de fortareata pierdeau timp pretios pana cand gaseau drumul spre varf (si pana urcau treptele, fiecare cu o inaltime de aproape un metru), dandu-le aparatorilor timp sa contraatace.

Si pentru ca apararea era cuvantul de ordine, in timpul construirii Zidului nu era permis ca muncitorii care mureau sa fie ingropati in structura constructiei – pentru ca i-ar fi slabit rezistenta. Astfel ca Zidul este urmat ici si colo de mici cimitire, poate si pentru a le aminti turistilor care-si trag sufletul dupa ce au urcat cateva trepte ca altii au fost intr-o situatie si mai neplacuta.

Pentru a intelege mai bine filozofia care sta la baza construirii Marelui Zid, puteti face o vizita in Orasul Interzis din Beijing – domiciliul imparatilor marilor dinastii. De asemenea o constructie de dimensiuni uimitoare, orasul este conceput oarecum dupa modelul papusilor rusesti – cand crezi ca ai ajuns la palatul imperial iti dai seama ca mai ai de trecut printr-o curte si cateva porti, si tot asa.

Cladirile au avut de-a lungul timpului intrebuintari diferite, dupa placul diversilor imparati. Palatul unde unul se pregatea pentru intalnirile cu ministrii putea deveni pentru altul casa de oaspeti sau domiciliul catorva din cele cateva mii de neveste.

La iesire, puteti sa va imaginati si mai bine cum era viata de imparat in China, in momentele sale de repaus cel putin.

Nu trebuie decat sa petreceti cateva minute in linistita Gradina Imperiala, unde timpul parca se opreste in loc si aparitia miraculoasa a unei curtezane la umbra unui copac ar parea cel mai firesc lucru din lume.

Iar dupa ce momentul de relaxare a trecut, la doar cativa metri va asteapta din nou trepidatia bulevardelor Beijing-ului. Inca o ora de mers cu masina pana la aeroport, apoi “doar” trei ore cu avionul (cat ar dura un zbor Bucuresti-Londra), si am ajuns in Shenzhen, orasul-minune din sud-est al economiei chinezesti. Calatoria Beijing-Shenzhen nu e altceva decat o trecere rapida (cum altfel, doar e vorba de China) de la istorie la modernitate.

Cu 12 milioane de locuitori si populat de zgarie-nori din sticla si otel, cu o cladire a primariei ce pare desprinsa dintr-un film SF si reclame electronice ce ruleaza pe intreaga inaltime a blocurilor, Shenzhen se remarca printr-o particularitate greu de conceput pentru vizitatorii de pe alte continente: in urma cu 25 de ani era un sat.

Plasat de guvern intr-o asa-numita “zona economica favorizata” (si nu “defavorizata”, cum suntem obisnuiti sa auzim), Shenzhen s-a nascut parca peste noapte.

Astazi este un centru de business infloritor, aflat la doi pasi de Hong Kong si in permanenta rivalitate cu provincia condusa timp de 100 de ani de englezi si preluata din nou de China in 1997.

Pentru corectitudine, sa trec in revista si cateva minusuri observate in China. In primul rand, fara un ghid este foarte greu sa va descurcati.

Odata parasit aeroportul, unde angajatii mai vorbesc cat de cat engleza, sunteti pe cont propriu. Daca n-aveti un localnic care sa va indrume, mult succes cu limba-gimnastica.

E adevarat ca globalizarea va rezolva probabil si problema asta, in timp.

Celelalte doua “defecte”, pentru care chinezii chiar nu pot fi acuzati, nu vor fi insa rezolvate nici de globalizare, nici de trecerea timpului. In primul rand, China e o tara prea mare (chiar si drumul pana la restaurant dureaza o ora in Beijing, daca nu e trafic) si, in al doilea rand, e prea departe! (pana in Romania am facut mai bine de 20 de ore cu trei avioane).

Oricum, la Otopeni am regretat rapid amabilitatea functionarilor din China, cand am descoperit ca bagajele ni s-au pierdut pe drum si ca “profesionalismul” companiei romanesti Globe Ground, care se ocupa de completarea formularelor necesare in aceasta situatie, ne-a mai tinut in aeroport inca aproape doua ore. Probabil este o chestiune de scara: cand ai de administrat doar 21 de milioane de oameni nu te misti la fel de repede ca si cei care au in grija un sfert din populatia globului. mihai.musatoiu@zf.ro

Gastronomie