Sevilla, intre povesti si realitate
Sevilla, intre povesti si realitate
Nici n-au trecut doua luni de cand un amic mi-a impuiat capul vorbind cu entuziasm despre diferentele dintre industria turismului din Spania si cea de la noi. Ca nu avem servicii, dotari, ca nu exista destule zambete si ca preturile sunt prea mari. In schimb la ei totul e perfect, de nu-ti mai vine sa vii inapoi, spunea el, foarte convins.
Pastrand aceste impresii recente si cu gandul la coride si povesti cu Don Juan, m-am simtit in al noualea cer cand am aflat ca urmeaza sa vizitez Sevillia, pe urmele lui Columb si Velazquez. Si sincer, aveam si de ce sa fiu impresionat. Lasasem in urma minus 20 de grade si o iarna in toi pentru a gasi exact contrariul: plus 20 de grade si un soare de primavara. Portocali plini de fructe pe ambele laturi ale trotuarelor se amestecau cu cladirile cu iz de Ev Mediu tarziu pentru a crea exact acea atmosfera care ii incanta pe turistii din toata lumea.
Istorie zbuciumata pe malurile Guadalquivir-ului, din vremurile legendelor antice si pana la descoperirea lumii noi. Se spune ca orasul Sevillia a fost fondat de nimeni altul decat Hercule, care a trecut prin zona intr-unul din periplurile sale prin Peninsula Iberica. Cert este insa ca dateaza dinainte de 800 i.C., iar maurii si-au pus amprenta asupra arhitecturii si, poate, asupra inimilor oamenilor. Ma astepta la Sevillia cea mai mare catedrala catolica, fosta moschee maura, trasformata la un loc cu minaretul sau intr-un simbol al crestinismului. Giralda, turnul care a devenit simbolul orasului, gazduia pe vremuri rugaciunea imamilor. Nu mi-a scapat nici Alcazar, celebrul palat al maurilor, a carui constructie a inceput in 1181.
Mare port si centru comercial, Sevillia a fost centrul adminstrativ care primea rapoartele si comorile descoperite in lumea noua. Are acum cea mai mare arhiva din lume in privinta administratiei spaniole din America.
Iar Expozitia mondiala din 1992 a schimbat cu totul orasul, de la gondolele care calatoresc pe deasupra Guadalquivir si pana la cladirile moderne, construite in stilul celor de epoca.
Toate bune si frumoase in Sevillia, pana am ajuns la hotel. Un hotel de cinci stele, unde nu lipseau zambetele si lumea vorbea engleza. Dar toate acestea n-au schimbat faptul ca in ciuda rezervarii facute deja nu am fost gasit in baza lor de date. Problema s-a rezolvat, insa probabil oamenii mi-au repartizat singura camera din hotel pe care ar fi intrecut-o si un motel de doua stele de pe Bucuresti-Ploiesti.
Camera arata bine, daca nu tinem la detalii precum vopseaua care se cojea de pe tavan. Am vrut sa dau un telefon, dar am renuntat, cand in loc de ton m-a intampinat un fasait imposibil. Incercand sa conctactez operatorul de la centrala, tasta 9 s-a blocat iremediabil.
In fine, nu sunt nici ei perfecti mi-am spus. Am intrat la dus si descoperind apa cala am uitat de celelalte probleme, pana cand am avut impresia ca totusi cada se umple prea tare. Si asa si era, pentru ca dopul era pus si sudat bine, pentru ca nu a iesit in ciuda eforturilor mele disperate.
Mai aveam de petrecut o jumatate de ora si m-am gandit ca ar fi bine sa deschid televizorul, sa vad ce mai e prin lume si sa ascult muzica. Ei bine, Gran Renacimiento este singurul hotel din Europa la care nu am gasit MTV sau macar Viva, iar singurele canale in limba engleza erau CNN si BBC. Iar televizorul din anii ’80 a mers bine pana cand m-am asezat in pat si am incercat sa manevrez telecomanda. Nici o sansa.
Dopat de stiri cu atacuri teroriste (apropo, chiar la Madrid pe unde urma sa sosesc peste doua zile), mi-am spus of-ul la receptie, fiind asigurat ca totul se va rezolva. Trebuie sa recunosc ca am primit o aspirina gratis.
Pentru ca nu sunt un fan al telenovelelor, iar la scoala ne-au indopat cu franceza si germana, frumoasa limba spaniola imi trecea pe langa urechi, iar cu taximetristii nu m-am putut intelege decat prin semne, pentru ca domnii nu vorbeau engleza.
Iar apoi, am fost la o hacienda, sau ferma mai pe romaneste. Nu mi-am revenit nici acum dupa ce, desi corida era in program, au sarit frumos peste ea si ne-au servit doua formatii locale de flamenco, care s-ar fi putut remarca la festivalul de la Mamaia, poate prin anii ’70. Probabil erau staruri, insa la a doua (treia) tinerete.
Asa ca am ramas cu multumirea ca am vizitat orasul, iar in rest, de acum inainte am un motiv in plus sa nu mai cred povestile prietenilor. dan.dragomir@zf.ro
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
