Sarah Brightman, kitschul de care avem nevoie
Sarah Brightman, kitschul de care avem nevoie
Sarah Brightman a cantat la Bucuresti. Un show impresionant, produs de o echipa de peste o suta de persoane, de la sunetisti pana la costumiera. Cantareata de belcanto s-a inaltat in aer, a facut flick-flack-uri, s-a dat in leagan si a fost inaltata pe un piedestal de peste 2 metri. Un spectacol pop nemaivazut in Romania. Noi o cunoastem in special pentru duetul cu Andrea Bocelli (“Time To Say Goodbye”), intreaga lume o cunoaste drept fosta sotie a celebrului compozior Andrew Lloyd Webber, compozitorul celor mai populare musicaluri ale timpurilor noastre. Considerata de catre lumea muzicala o soprana mediocra, fara culoare, Sarah a ajuns insa sa cante cele mai frumoase melodii ale sotului sau, de la celebra “Don’t Cry For Me Argentina” pana la “Memories”, interpretate excelent, mai tarziu, de Madonna, Sinead O’Connor sau Barbra Streisand.
Sarah a devenit un produs foarte bine “marketat” atat in Europa, cat si in Statele Unite ale Americii. Reteta este simpla: abordarea unui repertoriu foarte cunoscut (spre exemplu, “Who Wants To Live Forever” de la Queen sau “Hijo de la luna”, hitul spaniolilor Mecano). Doamna, trecuta binisor de 40 de ani, aranjata, dichisita, tranformata intr-o zana suava a acestor vremuri, cu flori in par, cu portjartiere negre, lanseaza album dupa album cu aceste preluari, asigurandu-le succesul prin abordarea lor in maniera muzicii clasice. Asa cum era de asteptat, Sarah Brightman nu-si apartine. A fost inventata de un impresar cunoscut, care a transformat-o, cu ajutorul armatei de sunetisti, machiori, masinisti etc. intr-o diva. Albumele se vand bine, iar concertele, adevarate sarbatori kitsch, incanta mii de oameni.
Divele si prostul gust
A jucat-o pe Evita Peron si si-a insusit personajul: zambeste multimii, arunca flori si sunete suave, iar sutele de personaje care ii intretin imaginea isi castiga astfel existenta. Sarah Brightman este o alta minciuna de care avem nevoie.
Kitschul, cuvantul fara de care concertele pop-rock nu ar avea prea mult farmec, se regaseste in special in recitalurile “divelor”. Dalida, cunoscuta drept “diva disco” a anilor 70 in intreaga Europa, a fost printre primele cantarete pentru care bunul gust ar fi fost un dezavantaj. Piesele sale, multe dintre ele extrem de sensibile, vorbeau despre sinucidere, asa cum ar fi vorbit despre soare. Rochii lucioase, dansatori destrabalati, decoruri miscatoare. Franta moderna este dominata de muzica celei mai controversate roscate din showbiz-ul francez: Mylene Farmer, ale carei concerte au fost considerate de catre presa “mega-kitsch”. Ultimul turneu al solistei, din 1999, a uimit mii de oameni care si-au vazut idolul iesind, suspendat in corzi, din statuia unei zeite, care avea 9 metri inaltime.
Cat despre concertele Madonnei, exemplul cel mai bun al legaturii dintre diva si kitsch, sunt memorabile scenele de masturbare (turneul “The Blond Ambition”, din 1990), sau travestiurile din “The Girlie Show” (1993), in decoruri somptuoase.
Nici Rusia nu a scapat de “sindromul” kitschului stralucitor: T.A.t.U., cele doua impostoare care au avut, in urma cu doi ani, ceva succes prin Europa, s-au sarutat prin aer si s-au morfolit prin decorurile special concepute pentru a face un show impresionant.
Iar Sarah Brightman nu face exceptie. A uimit Romania si a incantat presa.
Margareta Paslaru si primul “one-woman-show” din Romania
Intr-o perioada in care cultul personalitatii era acceptat doar cuplului Ceausescu, in 1968, cea mai cunoscuta cantareata de la noi, Margareta Paslaru, a tinut, la Casa Armatei din Bucuresti, primul “one-woman-show” din Romania. Solista era, in acea perioada, un adevarat fenomen construit pe interpretarea unor piese usurele (cu soldatei de plumb care-si striga in gura mare dragostea si balalaici cantand cu tristete), un chip de papusica si un zambet cuceritor. Margareta Paslaru a schimbat mai multe articole vestimentare in acel concert, a semnat chiar costumele instrumentistilor care o acompaniau, iar fiecare piesa avea coregrafie speciala, intr-un decor impresionant pentru acea vreme.
Aproape 30 de ani mai tarziu, Loredana Groza a fost cea care, dupa atatia ani, a spart gheata si a adus pe scena Salii Palatului motociclisti si zeci de dansatori. A repetat povestea cu alte show-uri (spre exemplu, Icotopia, intr-un decor care inducea faptul ca povestea se petrece intr-un taram de gheata).
Lipsa banilor – sau dezinteresul – ii face pe artistii romani sa renunte la acest fel de spectacol in favoarea eternelor reflectoare plasate strategic si a proiectiilor (ca in cazul Holografului). De aceea, Sarah Brightman ne incanta. Este kitschul de care avem nevoie.
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
