Saint Tropez si Monte Carlo sau banii aduc fericirea

Sunt locuri in lumea asta pe care simti ca nu le binecuvantezi tu cu prezenta ta, asa cum suntem obisnuiti sa credem. Dimpotriva! Sunt crampeie de imagini care au puterea sa-ti arate ca singurii care profita de binecuvantare suntem noi.

Anul trecut, cam tot in perioada asta, studenta fiind pe meleaguri franceze, am plecat impreuna cu niste prieteni intr-un road trip pe Coasta de Azur. Dormeam in hosteluri, dar ne imbracam cu cele mai frumoase haine cand ne dadeam jos din masina. Tot lasand kilometri in urma noastra, pe la mijocul celei de-a doua zile de excursie am ajuns la Saint Tropez. Aproximativ 5.000 de oameni au privilegiul de a vedea in fiecare zi Marea Mediterana, in toata splendoarea ei azurie, sau de a-si cumpara franzele proaspete de la o bacanie micuta dintre cladirile rosiatice. I-am invidiat din tot sufletul atunci.

Saint Tropez este foarte mic si foarte plin, cel putin asa era in perioada aceea. Il cuprinzi dintr-o privire. Tot timpul am trait intre ape, mai putin anii de facultate pe care i-am dus pe cimentul Bucurestiului, si pot spune ca portul de acolo nu se compara cu nimic din ceea ce am vazut la noi. Era plin pana la refuz cu iachturi albe, mai mari sau mai mici, dar toate la fel de cochete. Si mai aveau si denumiri destul de motivante: Hard Work se numea unul. Mda… parca merita sa muncesti pentru asa ceva. Pe maluri erau vanzatori ambulanti de tablouri in ulei care miroseau atat de frumos, suveniruri din scoici sau fotografii. Cladirile erau toate portocalii sau rosiatice, arse de soare, dar foarte frumoase pentru ca formau un tot vizual. Nu erau discrepante. In Saint Tropez nu vezi kitsch-urile mov aprins constantene, colorate asa la recomandarea primarului dupa o excursie in Brazilia, si nici vilele grosolane, neaparat dotate cu niste coloane grecesti si termopane care imita lemnul. In Saint Tropez, cladirile curg, nu-ti lovesc ochii. In fata lor – nenumarate terase. A sta afara, la un suc, la o cafea…la orice este un lucru tipic frantuzesc. Toata Franta este impanzita de astfel de locuri pentru amatorii de relaxare.

Fiind in buza marii, normal ca toate bistrourile etalau numai specialitati marine. Scoici, raci, crabi, fructe de mare stropite din abundenta cu suc de lamaie…totul pentru delectarea papilelor gustative ale sutelor de turisti. Nimic din arhitectura statiunii nu-ti indica faptul ca te afli intr-unul dintre cele mai costisitoare locuri de pe pamant.

Faptul ca are un aspect modelat de timp si mai putin de oameni, iti da la inceput senzatia ca poti sa mananci cate scoici vrei si dup-aia sa-ti cumperi si niste nimicuri de la magazinasele cu infatisare modesta. Lucrurile nu stau chiar asa. Nu degeaba vezi inghesuite pe stradutele micute Ferrari-uri si nu in mod gratuit te ciocnesti de italieni zglobii cu genti Prada si curele Gucci dovedind inca o data ca nimic nu e mai pretios decat dolce farÃ niente. Saint Tropez este o mina de aur azuriu.

O gramada de magazine de marca isi etaleaza creatiile in cosuri de paie si au cabine de proba intocmite ad-hoc, exact ca intr-un spatiu comercial cu reduceri. Pretul te trezeste la realitate. Am plecat din Saint Tropez cu marea in suflet, cu pofta de scoici si cu o atractie cel putin ciudata pentru o pereche de ochelari. Dar fara regrete. Acesta cred ca este marele atu al locurilor cu adevarat frumoase. Te bucuri doar vazandu-le, raman cu tine asa. Saint Tropez este frumos pentru ca imbraca un fel de haine scumpe, dar nu ostentative, pentru ca te lasa sa-l intelegi cum vrei, cum iti place. Nu se chinuie foarte mult sa-ti intre in gratii si toata lumea stie ca indiferenta starneste. Isteata statiune!

La polul opus sta Monte Carlo care parca urla din toate puterile “sunt incredibil de bogat!” Paradoxal, efectul este acelasi pentru turistul obisnuit. Normal ca atata bogatie te incita, dar iti ramane oricum un fruct interzis. In renumita statiune am ajuns pe carari de viteza, adica ruland in stil pe circuitul de Formula 1. Este un drum initiatic, in mod evident…spirala lui Moebius. Am pasit dintr-o lume in alta.

Fiind foarte grabiti si rupti de oboseala nu am avut mult timp pentru a ne delecta cu toate deliciile servite de Monte Carlo, asa ca am fost doar la Casino si in parcarea din fata acestuia. Este un punct de atractie maxim, parol! Stau aliniate Rolls Royce-uri, Bentley-uri si normal furioasele Ferrari-uri. Pana sa ajung aici, credeam ca doar noi, oamenii de rand, traim senzatii inexplicabile la simpla vedere a unui Ferrari rosu. Ei bine, nu este asa! Putem vorbi despre un efect psihologic “Ferrari” pentru ca erau peste 20 de persoane care priveau in liniste aceasta masina. Noi nu ne-am alaturat acestui grup. Eram ocupati cu fotografierea unui Rolls. Cand am vazut primul Mercedes am oftat plini de compasiune. “Oare ce i s-o fi intamplat acestui sarman om?”

La intrarea in “templul viciilor” sta triumfatoare o statuie aurita a zeitei Fortuna. Intr-o mana are un corn al abundentei din care curg sute de monede aurite, ademenindu-te parca sa intri sa-ti incerci norocul. Usierii au un aer la fel de scortos ca uniformele pe care le poarta. Am remarcat in multe cazuri acest lucru. De la vanzatori pana la chelneri, toata lumea care ar trebui sa traiasca dupa sintagma “clientul nostru, stapanul nostru”, imprumuta foarte multe lucruri de la marca pe care o vand. Si nu este deloc bine! Nici nu-mi vine sa cumpar lucruri si nici mancarea nu este buna daca ma simt sub tirania unor oameni care pana la urma depind de generozitatea portofelului meu. Sa revin totusi…

Casinoul este impartit in mai multe sali si doar intr-una din ele accesul este gratuit. Pentru restul salilor ai nevoie de un anumit card care sa certifice faptul ca esti un client fidel si foarte bogat. Am intrat in camera aceea plina de slot machines pe care o vedem in majoritatea filmelor. Prima moneda este gratuita. Totul este conceput astfel incat sa fii atras in capcana iluziilor. Am facut trei cruci, ne-am rugat in gand si am introdus moneda. Am tras de maner si, si…evident am plecat la fel cum am venit. Macar am trait emotia unui casino.

Am iesit din frumoasa cladire, iar in fata scarilor ne astepta o priveliste de milioane. Toti palmierii care stau de straja sunt imbracati in cordoane de lumina, iar fantana rotunda din fata casinoului este imprejmuita de lalele galbene. De o parte si de alta a aleii sunt banci de marmura pe care am luat si noi un loc. Am inceput sa ne facem planuri de viitor legate de multinationalele pe care le vom infiinta la intoarcerea in tara, despre cantitatea obscena de bani pe care o vom castiga si pe care o vom multiplica chiar aici, sub privirile uimite ale scortosului portar. Ne-am plimbat pe strazile din Monte Carlo care sunt garnisite cu magazine scumpe. Poate ne-ar trebui doua multinationale. Este un sentiment tare frumos sa stii ca pe aceleasi strazi s-au plimbat Coco Chanel sau Frank Sinatra. Cu siguranta si ochii lui Picasso au admirat privelistea pe care am admirat-o si eu. Daca stau bine sa ma gandesc, chiar ies in avantaj pentru ca sunt sigura ca acum arata mult mai bine decat atunci.

Am plecat in viteza maxima pe aceeasi pista nebuna care ne-a adus aici. Toate masinile care rulau pe langa noi ni se pareau Ferrari-uri, chiar si a noastra parca mergea mai repede, iar motorul suna incredibil de bine. Acesta este efectul Monte Carlo! Pentru cateva momente tot ceea ce te inconjoara este mai frumos. Toata aceasta fuga in miez de noapte printre bogatiile din Monte Carlo, dar si gustul pe care mi l-a lasat Saint Tropezul in zori, m-au facut sa inteleg ca nimic nu-ti aduce fericirea asa cum ti-o aduc banii. Banii n-aduc fericirea este un cliseu scornit de oamenii saraci. Si nici oamenii cu nasul mare nu sunt mai destepti… au nasul mare si atat, dar se simt mai bine daca-si zic proverbul acesta, inventat tot de ei.

Cultură