Sa vina John Nash!
Nu-i deloc de mirare ca "The Da Vinci Code" este cel mai asteptat film al anului. Si nu-i deloc de mirare ca filmul nu a fost deloc bine primit de critica. Si nici ca a adus in buzunarele celor de la Columbia Pictures peste 300 mil. $ in numai cateva zile de la lansare
Nu-i deloc de mirare ca “The Da Vinci Code” este cel mai asteptat film al anului. Si nu-i deloc de mirare ca filmul nu a fost deloc bine primit de critica. Si nici ca a adus in buzunarele celor de la Columbia Pictures peste 300 mil. $ in numai cateva zile de la lansare. Cu toate acestea, filmul lui Ron Howard se inscrie in seria thriller-elor bunicele, pe care le vede toata lumea numai datorita imensei publicitati care se face in jurul lor.
Povestea filmului o stie oricine: expertul in simbolistica Robert Langdon (Tom Hanks) este chemat la Luvru pentru a cerceta moartea custodelui muzeului. Indiciile gasite langa cadavrul acestuia il arunca pe Langdon, alaturi de politista experta in criptologie Sophie Neveu (Audrey Tautou) intr-un hatis de mistere care trebuie dezlegate pentru a face lumina in poate cel mai mare mister al lumii crestine: originea Sfantului Graal.
Ron Howard, care a reusit, alaturi de producatorul Brian Grazer si scenaristul Akiva Goldsman, sa castige in 2002 patru dintre cele mai importante Oscaruri cu povestea genialului matematician John Nash din “O minte sclipitoare”, se confrunta acum cu o mare problema: bestsellerul omonim al lui Dan Brown. Romanul, foarte alert si foarte vizual, a fost, se pare, o adevarata capcana pentru Howard, care a simtit nevoia sa dea mura in gura.
Daca in “O minte sclipitoare” erau necesare efectele speciale care sa te faca sa intelegi ca John Nash dezlega coduri intr-un hambar, in “Codul lui Da Vinci” ele puteau lipsi. Constient ca filmul pe care il regizeaza are suficient de multe intorsaturi de situatie ca sa-si piarda spectatorul pe parcursul celor doua ore si jumatate, Howard il ajuta punand in scena fel de fel scamatorii vizuale ca sa faca hapul mai usor de inghitit: litere care ies in relief (cum altfel sa-ti dai seama ca personajul lui Hanks sparge un cod?), picturi ale caror personaje isi schimba pozitia, secvente alb-negru populate de obiecte colorate si asa mai departe. Deloc necesar si obositor.
Un atu al filmului este distributia. Chiar daca nu arata ca personajul lui Dan Brown (citind randurile in care acesta il descrie pe Langdon, m-am simtit ca atunci cand rasfoiam un roman de Sandra Brown), Tom Hanks trece cu seninatate peste parul lung si cam slinos pe care (nu se stie de ce) i l-au impus producatorii si este chiar convingator in rolul profesorului a carui viata este data peste cap de misterioasa moarte a custodelui de la Luvru.
Pana la urma nici nu era foarte greu: actorul nu trebuie decat sa se prefaca din cand in cand surprins de cat de inteligent si perspicace este personajul sau.
Pe de alta parte, Audrey Tautou este oarecum nepotrivita, cu ochii ei mari, umezi si blanzi, pentru interpretarea unei politiste experte in criptologie aflata pe urmele asasinului bunicului ei. Dar prezenta ei este luminoasa, ceea ce nu strica deloc acestui film, mult prea incarcat si inexplicabil de solemn. Tot un plus al filmului este prezenta lui Ian McKellen in rolul pasionatului de istoria Sfantului Graal Leigh Teabing.
“Codul lui Da Vinci” nu este genul de film care sa ramana mult in memorie. Aproape regreti ca Ron Howard, un regizor care poate face minuni cu scenarii puternice precum cele din “Cinderella Man” sau “O minte sclipitoare” a pierdut un an intreg cu acest thriller intortocheat si senzationalist. Pe cand un nou John Nash?
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
