Roma: Acesta este centrul!

Am stat doar trei nopti si cred ca este singurul oras pentru care as parasi fara cel mai mic regret plaiurile mioritice. Ploua cand am plecat din Romania si dupa un zbor usor turbulent am ajuns in sfarsit la soare.
Primul lucru care te izbeste la romani este faptul ca toti circula pe scutere. Sunt strazi pline ochi de mici masinarii pe doua roti de care italienii nu se dezlipesc. Concluzia este evidenta: Roma este plina de un zumzait fara incetare, dar care nu deranjeaza in mod deosebit pentru ca nu cred ca o alta masinarie pentru transport li se potriveste mai bine. Agitata si rapida, exact asa cum sunt ei. Al doilea mijloc de transport care este un must pentru romani este Smart-ul, micuta masina Mercedes, care a avut vanzari doar in Roma mai mari decat cele inregistrate in Belgia, Olanda si Luxemburg la un loc. Multe dintre ele le vezi parcate perpendicular cu trotuarul spre amuzamentul altor europeni, putin mai rigizi. In prima seara am luat-o pe stradute, lucru care mie imi place in mod deosebit, inaintea oricaror delicatese turistice. Era plin de magazine care isi facusera culcus la parterul unor cladiri superbe. Toate cladirile din Roma spun aceeasi poveste, nu exista combinatiile arhitecturale atat de tare indragite de romani: otel, sticla, o casa de caramida veche plus una bucata casino in inima orasului colorat in galben si verde.
Desi era destul de frig, nu am rezistat si am scos banii din buzunar pentru inghetata mult asteptata. A meritat fiecare cent!
Tot mergand pe stradutele pavate cu piatra cubica, fara sa stim pasii ne-au indreptat spre o piata de unde la o aruncatura de bat ne privea Colosseum-ul.
Erau multimi de oameni in jurul lui si niste lumini timide mangaiau cea mai faimoasa constructie a Romei. Langa monument, un grup de tineri italieni incepusera sa cante: All you need is love. Nu aveau neaparat voci de ingeri, dar exprimau o stare de spirit pe care la noi o intalnesti mai rar. Am verificat programul de vizitare si am vazut ca avem sansa sa intram a doua zi. Asa ca am lasat in urma gigantul si ne-am indreptat spre Fontana di Trevi, locul care iti indeplineste o dorinta daca esti destul de generos incat sa renunti la un banut. Cand am ajuns era seara si mica piateta care gazduia fantana era plina ochi de oameni. Turisti normal de toate natiile, dar cu precadere asiatici.
Am aruncat vreo sase banuti pentru indeplinirea tuturor dorintelor arzatoare de preamarire profesionala si fericire vesnica. Ma uitam la fantana si tot asteptam sa mi se deruleze in fata ochilor celebrul sarut din Dolce Vita a lui Fellini. Sau imi venea mie sa-mi pun o rochie neagra si sa sar in fantana de unde sa iasa un print si sa ne sarutam sub apa care curgea ca dintr-o cascada. Nu s-a intamplat nici una, nici alta.
Dupa Fontana di Trevi am luat-o la pas micut in cautarea unui barulet unde sa se poata odihni cativa fumatori. Nu am avut sorti de izbanda. In Italia nu se fumeaza nicaieri, doar afara daca insisti. Poate ar fi trebuit sa-mi pun si dorinta asta la fantana.
A doua zi, inarmati cu aparate foto sau cu telefoane cu camera ne-am indreptat spre Vatican, sa vedem si noi Capela Sixtina. Ploua cu galeata si era un frig ingrozitor. Am coborat din metrou si am vazut…COADA. Incredibil! Peste 5.000 de persoane cred ca stateau in ploaie sa vada muzeul. Noi am facut niste poze, ne-am prefacut nitel ca stam acolo dupa care am plecat spre satisfactia celor care se asezasera in spatele nostru. Am mers spre piata San Pietro. Cand am ajuns toata circulatia era blocata. Era duminica si toti romanii si turistii care nu aveau rabdare sa stea la Vatican erau adunati acolo. Era innorat. Stateam in spatele a mii de oameni. Trebuia sa vina Papa. A inceput corul sa cante. Sonorizarea era cristal. Un batran rostea cuvinte despre credinta si despre puterea divina. Oamenii murmurau incet versuri din cantec. Ecrane uriase iti aduceau in fata ochilor acel cor neasumuit de frumos. Deodata, s-a inseninat. Pentru cateva minute. Porumbeii adunati in piata au inceput sa zboare. Scurt. Am trait cu impresia ca sunt martora tacuta a infaptuirii unui miracol. Dupa ce am iesit, concluzia la care ajunsesem mai demult a devenit si mai evidenta: religia ar trebui sa fie ceva dedicat maselor, pe intelesul maselor, apropiat, care poate aduce la un loc oamenii. Toti cei adunati acolo erau o masa, la fel de impresionata ca si mine, sunt convinsa, desi mai auzisera slujba aceea de zeci de ori, dar care era la fel de frumoasa ca prima data. Ne-am deschis din nou umbrelele si am plecat spre un loc mai profan, mai ca noi. Antidot pentru soc.
Ne-am asezat la o terasa (adica scaune asezate in fata cafenelelor, pentru fumatori) si am comandat cafea, ce altceva? Un espresso adevarat este cat degetul mic, adica d-abia il vezi in ceasca, dar efectul este imediat. Daca vrei sa bei ristretto, un fel de espresso, dar mai mic, s-ar putea sa ai probleme. Inca ceva! Majoritatea chelnerilor italieni sunt grizonati, parca fac meseria asta dintotdeauna. Nu sunt exagerat de curtenitori. Isi delimiteaza foarte bine spatiul si este mai bine asa. In plus, bacsisul este oricum inlcus in nota de plata.
Daca muti scaunelul pe care te-ai asezat si cumva ii incurci calea de acces catre urmatorul consumator infometat, iti va spune sa pui la loc scaunul asa cum l-ai gasit. Ai inteles? Sunt nostimi, pentru ca nu-ti creeaza prin amabilitate obligatia unei recompense babane la sfarsit.
Am luat-o din nou pe stradute prin ploaia care nu se mai oprea. Am intrat intr-un magazin care era realitatea viselor mele culinare. Prosciutto la discretie, mezeluri afumate, paine bine crescuta si rumena, mozzarella, parmezan… TOT ce-mi puteam dori. TOT. Nu cred ca as putea lucra intr-un astfel de magazin. As manca tot si nu as plati nimic. Mi-am facut un panini de jumatate de metru care mi-a ajuns toata ziua si jur ca nu am mancat ceva mai proaspat si mai bun in viata mea. Dupa ce am gasit acest magazin al raiului, ne-am despartit de grup pentru ca era musai sa ajungem la magazinul Ferrari. De ce am fost de acord sa merg, nu stiu pentru ca am revazut cea mai frumoasa masina din lume care este la o distanta de doar 348.000 de euro de posibilitatile mele.
Spre seara, ca sa ne odihnim un pic, ne-am asezat pe scarile din Piata Spaniei. Inainte de a ajunge aici, a trecut prin fata noastra, pe strada mica si umila, un Ferrari rosu, cu un batranel la volan, de o seama cu bunicul meu, la 20.000 de ace si cu o zeita blonda si tanara langa. Pot spune ca am vazut un om care a imbatranit frumos. Cam asa sunt majoritatea italienilor, frumosi si stilati.
Am ajuns din nou la Colosseum, in ultima zi, dupa ce am dat o raita prin Porta Portese, un bazar urias unde ai ocazia sa gasesti absolut orice cu o singura conditie: sa ai rabdare si indemanare la cautatul in cosuri. Cum nu am nici una, nici alta nu m-am ales cu nimic si mai tarziu am fost cuprinsa de invidie cand am vazut ce rochii si bluze si de toate si-au luat prietenele mele. Eu doar mi-am luat niste nuci caramelizate si fistic. Si o cola la cutie de jumatate de litru pentru ca nu mai vazusem niciodata o asemenea minune.
La Colosseum ne-am apropiat de o ghida platita de altii care ne-a povestit tot ce voiam sa stiu, dar nu mai am semne sa povestesc.
Pe scurt, doar 10 zile pe an luptau gladiatorii, care nu erau numai sclavi, ci si nobili, sub scena se aflau custile animalelor, au disparut doua specii de animale cu ocazia acestor jocuri sI trei specii de animale inca nu au fost identificate in fauna actuala gasindu-se doar niste descrieri.
Doi ani era antrenat fiecare gladiator, iar luptele erau fie pana la moarte, fie pana la prima picatura de sange cazuta pe arena cu nisip. Banii castigati cumparau libertatea in cazul sclavilor.
Pentru o lupta pana la moarte, se castigau 100.000 de euro. Jocurile au incetat prin anii 500. Ultimele explicatii ale ghidei au sunat ceva de genul: “Acum va aflati in centrul civilizatiei. Ganditi-va ca de 2.000 de ani, toti incearca sa vina cu un concept arhitectural mai bun decat acesta pentru jocuri. Nu a fost gasit. Acesta este centrul”, si-a incheiat italianca speech-ul. Comentarii?