Roland era un fraier

In facultate am invatat tot felul de lucruri folositoare, care m-au pregatit temeinic pentru o viata si o cariera in lumea reala capitalista, printre care limba latina si literatura franceza veche, de pe la Charlemagne incoace.

In timpul orelor de franceza veche – de fapt atat de veche incat suna ca limba vorbita de klingonieni, am aflat informatii pretioase, una dintre ele fiind ca profesoara de la cursul respectiv era (estimam noi) indragostita lulea de profesorul de franceza mai putin veche, cu care se intalnea adesea pe holurile romantice (adica intunecoase si reci) ale universitatii.

Atat eu, cat si o buna parte dintre colege ne-am preocupat de acest aspect al cursului o buna bucata de timp (in apararea noastra pot spune doar ca nu aveam viata personala pe atunci in afara facultatii, sau, in orice caz, nu una foarte palpitanta).

Dupa care am trecut la altceva – un poem extrem de interesant, scris in ininteligibila limba mentionata mai sus, despre un anumit cavaler foarte curajos numit Roland, in slujba regelui Charlemagne.

Acest Roland se pomeneste intr-o lupta teribila cu o armata dusmana mult mai numeroasa si, desi si-ar fi putut chema compatriotii sunand din corn, nu concepe sa se dezonoreze cerand ajutor.

Happy end – mor cu totii de mana paganilor, pentru ca liderul lor, in ciuda rugamintilor prietenului sau cel mai bun, nu vrea sa sune din corn. Tin minte ca, in timp ce descifram interminabilele strofe in care Roland tot refuza sa ceara ajutor, nu de putine ori un student cu nervii intinsi la maximum mai striga “Da” suna domnule din nenorocitul ala de corn!”.

Desi probabil profesorii de franceza extrem de veche ma vor linsa pentru aceasta comparatie, mi se pare ca Roland seamana foarte bine cu barbatul modern care prefera sa moara decat sa ceara indrumari. Sa luam un exemplu concret – un stimabil cap de familie isi ia consoarta si pleaca in calatorie prin Europa. Cu masina.

La un moment dat, se rataceste pe drumurile germanilor, dar refuza categoric sa opreasca pentru indrumari, pentru ca “am simt de orientare si simt eu ca drumul urmator e ala bun”.

Dupa ce a strabatut probabil jumatate din Germania in cautarea drumului bun, acest kamikaze caucazian ajunge in sfarsit pe autostrada care trebuie si exclama triumfator: “Ti-am spus eu ca asta trebuia sa fie!”.

Prea tarziu – partenera fusese rapusa de foame, sete, plictiseala si nervi. Iar noaptea, in Ungaria, acelasi sofer a decis sa iasa de pe autostrada pe o “scurtatura”, ceea ce a rezultat in circa doua ore de ratacire printr-un peisaj care poate fi descris drept “post conflict nuclear”.

Asa ca, de fiecare data cand pornesc la drum lung si vad pe autostrada barbati cu mainile inclestate pe volan, cu o harta imensa intinsa pe parbriz si cu o familie lesinata in masina imi dau seama ca, probabil, se invart in cerc de luni bune, cautand acel drum pe care soferul insista ca poate sa-l gaseasca si singur, fara sa intrebe la benzinarie.

Lor le dedic urmatoarele versuri:

“Dist Oliver: “Paien unt grant esforz;

De noz Franceis m”i semblet aveir mult poi!

Compaign Rollant, kar sunez vostre corn,

Si l”orrat Carles, si returnerat l”ost”.

Respunt Rollant: “Je feraie que fols!

En dulce France en perdraie mun los.

Sempres ferrai de Durendal granz colps;

Sanglant en ert li branz entresqu”a l”or.

Felun paien mar i vindrent as porz;

Jo vos plevis, tuz sunt jugez a mort”.

In traducere libera – “Da-te jos din masina si cere indrumari ca sa nu murim pe drum”. “Nu, ca ma fac de rusine. Mai bine murim”.