Restaurantul saptamanii: Nota 2 Imre

Cineva din platou (apropo de mancare) cu inversunare a remarcat: “Dar e un subiect foarte important!!!”. Ce n-am inteles pana la sfarsitul dezbaterii – e foarte important pentru cine? Pentru ei, politicienii, sau eventual pentru bunul mers al tarii, respectiv noi, cetatenii. Asta n-a reiesit din emisiune. Dar putem concluziona – primul-ministru a demisionat. Nu Primul Ministru – primul-ministru.
O parere personala – mie omul mi s-a parut bun si n-am inteles de ce, dar… Cred ca n-au fost facute miscarile astea ca sa intelegem noi. Si chiar – ce ne bagam noi in problemele astea grele de politica?
Mai bine, dupa cum spuneam in articolul trecut, sa ma limitez la cratitele mele. Si asa ajungem la nostalgii – ca orice om, am si eu din cand in cand nostalgia vremurilor vechi. Acum, depinde de fiecare cat de vechi. Vad ca vremurile apuse rasar din nou ca sa zic asa – gaz ciuciu, mancare mai cu tara, mai dietetica, asa, salarii pe masura. Iar daca te duci in casa unui profesor mai spre pensionare, cred ca toata imaginea prinde viata, cu toate cele de mai sus, plus vreun pestisor de sticla si culegerea Stamate si Stoian pe comoda, pe langa fotoliile eventual nedespachetate.
Asa ca un restaurant numit La Scanteia nu e deloc o aparitie care sa sara in ochi in peisajul asta. Scanteia se reediteaza in fiecare zi a vietii noastre in ultima vreme. Pe strada e o atmosfera de prima pagina a Scanteii de la 1988 iarna. Iar eu, fiind atat de atras de atmosfera trecutului, n-am ezitat sa ma duc la La Scanteia, un restaurant/club schizofrenic. Sa ne intelegem – ideea e minunata si putea fi exploatata extraordinar – un loc in care sa faci haz de necazul acelor ani cred ca ar face cariera in Bucuresti. Daca ar fi facut bine si cu umor. Dar La Scanteia n-are nici identitate, nici umor. Vila de pe bulevardul Ferdinand adapostea inainte un alt restaurant, de la care au ramas peretii rosii (dar nu comunisti, ci mai degraba mic-burghezi) si aplicele ce se vor elegante. Pe decorul asta pesudosomptuos, noii proprietari au atarnat niste poze cu Ceausescu, Ana Pauker si Mao. La atat se reduce contributia lor la decorarea locului, care, dupa cum spuneam mai sus, cu putina imaginatie ar fi putut fi transformat in ceva fenomenal. Mai mult, fondul sonor este hard rock. La maxim. Care se potriveste cu tema localului ca nuca de cocos in peretele bucurestean. Mai degraba as fi ascultat ceva folclor autentic din perioada “scanteietoare”, cum ar fi “Tucu-ti bade ochiul drept si insigna de pe piept”. Chestia cu muzica nu am inteles-o deloc, ca pe vremea aia nu erau baruri, ci cel mult asociatii sau case de cultura.
In schimb, pentru un plus de autenticitate, au criogenat o chelnerita de pe la 1988, care a fost apoi oarecum, nu in totalitate, dezghetata, dar inca nu functioneaza la parametrii normali, pentru ca nu are o miscare asa vioaie. La Scanteia ai parte de rezistenta – nu impotriva regimului comunist, ci a chelneritei, impotriva oricaror cerinte ale mesenilor. Nici n-apucam sa punem bine o intrebare, fie ca era vorba de cum se face mancarea sau daca se poate sa primesc o limonada, ca dansa ne spunea raspicat “Nu”.
Rezistenta nu este numai vocala, ci reiese si din actiuni subtile, cum ar fi “uitarea” apei plate pentru colega sau a paharului pentru berea fotografului. Da’ ce, nu poate sa bea si din sticla? Iar colega sa fie multumita ca a primit apa si n-a trebuit sa implore chelnerita cruda ca sa primeasca o jumatate de lamaie, apa minerala si zahar, asa cum a fost cazul meu. Pana si pe vremea Scanteii (care ati observat ca apare din nou?) era mai simplu sa faci rost de o limonada – mai niste sare de lamaie, mai vreun transport din Cuba. Apropo de asta, mi-am amintit de bancul cu rusii care, intr-o iarna, ies in strada in Moscova si o pun de-o manifestatie pentru ca nu aveau unt in magazine. Tovarasul Brejnev iese in balcon si le cuvanteaza: “Stimati tovarasi, va rog mergeti acasa pentru ca in trei zile veti avea unt”. Rusii se duc pe la casele lor si in trei zile apare si untul. Mai apoi, moscovitii ies iar in Piata Rosie pentru ca nu aveau salam. Din nou isi face aparitia tovarasul Brejnev care ii linisteste garantandu-le ca in trei zile vor avea salam. Evident, in ziua promisa apare si salamul in magazine. Chiar inainte de Craciun, rusii se revolta pentru ca nu au portocale si ies iar in strada. Tovarasul Brejnev apare la balcon si le spune: “Dragi tovarasi, dar va rog sa intelegeti – Romania nu e o tara tropicala”.
Eu sincer ma asteptam ca La Scanteia sa recreeze atmosfera din acele vremuri, dar cetatenii au reusit doar la capitolul servicii si la calitatea mancarii. A inceput oarecum promitator, cu parizer pe ziar. Si am primit niste feliute de parizer, care, probabil pentru un procent mai mare de veridicitate, nici nu erau decojite in intregime, plus cateva masline smochinite, niste branza si o chifla tare ca piatra. Aceeasi paine s-a regasit si in cosul adus pentru ciorba. Veridicitatea ca veridicitatea, dar nu puteau sa aduca si ei chiflele de fier doar ca exponat si sa ne dea niste paine care sa nu provina chiar de dinainte de ’89?
Mancarea pare (si chiar cred ca este) facuta de o bucatareasa plictisita din acei ani minunati, care nici nu prea avea cu ce, nici chef sau motivatie. Ciorba de burta nu e ce trebuie, ciorba de vacuta la fel, iar ciorba de pui a la grec e oarecum mancabila, daca ti-e foarte foame.
In schimb, puiul macelaresc nu se poate manca nici daca ti-e teribil de foame, mamaliga e tare si fara gust, varza ˆ la Cluj n-are nimic de-a face cu reteta, iar tochitura e aproape decenta. In ansamblu, cred ca ar fi fost foarte bine daca pozele cu Stalin si Mao erau mai mari, daca ar fi avut si ei o colectie de Scanteia, o Tesla veche, scaune din cantine, iar mancarea era ceva mai aproape de secolul 21. In rest, v-am spus ca nu ma pot plange de autenticitate cand vine vorba de chelnerita. De mult, adica de dinainte de ’89, n-am mai auzit fraza – atunci cand rogi chelnerita sa ia de pe masa farfuriile – “Pe rand! N-am decat doua maini”. Tot la capitolul decor cred ca ar fi mers si niste fete de masa gaurite, dar “du bon”. Asa cum in micutele bistrouri frantuzesti dau cu oalele de pamant ca sa sara artistic smaltul de pe ele. Sau ca in restaurantele unguresti unde, pe fata de masa in carouri albe si rosii, castronul rosu de ciorba are smaltul usor sarit. Dar daca te uiti cu atentie la toate mesele, fiecare castron e la fel.
Revenind la Scanteia, locul asta m-a convins ca orice fel de nostalgie fata de trecut – cu un asemenea trecut cel putin – e o mare greseala. Din pacate, noi, ca natie, am reusit, in unele restaurante, sa depasim parizerul cu ceapa pe ziar, dar nu si conditia mentala. Tot asa gandim – avem nevoie de putere absoluta, de conducatorul tatuc.
Desertul a fost punctul culminant al acestei comedii a erorilor – papanasii au fost probabil fierti in untura usor ranceda, cat sa se faca crocanti, sa musteasca de grasime si sa aiba un usor iz de oua ochiuri.
Uleiul asta e de cursa lunga – se fac papanasi in el tot sezonul si se schimba probabil ca la Dacia – la 5.000 de kilometri. Cat despre placinta cu branza si stafide, intre gustul ei si cel al ciorbei de burta nu prea am reusit sa fac diferenta. Prin asta nu vreau sa sugerez ca ciorba de burta era ca un desert.
Din nou – e pacat, pentru ca ideea e buna si ar fi putut face un supermeniu, cu salata boeuf, prajituri cu foi de napolitane si crema caramel sau cafea nechezol. Si as mai fi vazut pe pereti si cateva dintre reclamele anilor, ca de exemplu “Nici o zi fara peste oceanic”.
Recomandarea mea este sa mearga sa viziteze “clubul” mai sus descris cei care intr-adevar au nevoie de o portie de socialism stiintific. Cred ca e un loc potrivit pentru fostii activisti de partid sa vina aici si sa se certe ca e painea uscata. E un loc de defulare: “Insultati-ma, stimata chelnerita, vreau sa-mi aduc aminte de tineretea mea”.
Dar si pe atunci erau locuri si locuri, cum erau si mai multe feluri de Carpati fara filtru – de Resita, de Targu-Mures, de Sf. Gheorghe.
Le dau 2Imre pentru tineretea mea, ca mi-am adus aminte de zilele alea si pentru steagul pionierilor – tot inainte, ca inainte era mai bine! Dupa unii, viitorul suna bine , dupa altii, e mic, negru si bate la usa… Vom vedea. La revedere. Dar nu la Clubul Scanteia.

Bd. Ferdinand nr.73. Rezervari la 021 252 70 53