Resedinta mea de vara e la tara

In 1783 regina Frantei, Marie Antoinette, a construit o ferma in curtea palatului regal de la Versailles. A numit spatiul “Le Petit Hameau de la Reine” (Micul Catun al Reginei) si l-a folosit drept loc de evadare din resedinta oficiala – palatul.
Odata ajunsa in “catun”, Marie Antoinette obisnuia sa se lase prada tuturor fanteziilor sale despre puritatea si simplitatea vietii de taran. Se imbraca asemeni unei ciobanite, mulgea vacile (numai pe cele pe care in prealabil angajatii le-au catalogat drept cele mai blande), cara putinee de batut untul din portelan si cofe inscrise cu propria monograma.
Astazi tindem sa ne amintim de regina Frantei si de conduita sa extravaganta ca de un simbol al unei perioade, un fel de era apusa a aristocratilor care cheltuiesc sume exorbitante si se lasa sedusi de dorinte absurde cum ar fi aceea de a trai in paralel doua vieti – una nobila si una de membru al clasei de jos.
Dar, in ultimii ani, dupa ce s-a inmultit considerabil numarul celor care povestesc despre casele lor dintr-un sat uitat de lume sau despre escapadele lor la vreun conac vechi dintr-o zona rurala complet separata de civilizatia moderna, se poate spune ca o “vara a la Marie Antoinette” pare sa fie ultima si cea mai adoptata tendinta.
Pe sistemul “resedinta mea de vara e la tara” si dupa ce Franta, Italia si Anglia si-au promovat atat de bine satele din varf de munte, din umbra unei podgorii, sau de pe valea unui rau unde nici macar nu se poate ajunge cu masina, au aparut si doritorii de “extravagant”. Extravagant, adica nu de cinci stele, fara avion particular si fara majordom.
Unii au ales sudul Frantei, altii vreun catun britanic in care exista totusi cel putin un restaurant gratificat cu o stea Michelin (o alta tendinta care se popularizeaza “as we speak”), iar altii o casa taraneasca italieneasca cu o gazda care pregateste cele mai bune paste din tot tinutul.
Exista insa si cei care nu au migrat spre alte tari si alte case. Ei au ales sa-si construiasca propria casa de vacanta (sau nu) cat mai departe de oras, undeva unde, daca se poate, sa nu existe semnal pentru telefonul mobil, apa sa vina direct din fantana sau de la izvor, iar electricitatea sa fie inlocuita de cateva lumanari plasate strategic pe semineu si pervazurile geamurilor.
Acestia au adoptat stilul “Marie Antoinette” nu neaparat pentru a se alinia cu tendinta, cat, mai degraba, pentru a relua legatura cu natura.
Acestia sunt cei care traiesc practic doua vieti la poli opusi. De o parte exista orasul, masina cu sofer, cele trei telefoane, laptopul, dadaca, femeia care face curat in casa cu cateva etaje, sesiunile de shopping, orele tarzii la birou.
De cealalta parte se afla casa de la tara fara dadaca, fara sofer, fara om care sa se ocupe de curatenie.
Cei mai “curajosi” au acolo si un caine sau mai multi, o pisica, poate cateva gaini, o gradina cu flori, 2-3 pomi plantati chiar de ei. E drept ca nu au ajuns inca la “performantele” reginei Marie Antoinette care mulgea vacile si facea unt, dar e si acesta un inceput.
Florin Naescu are 60 de ani si, dupa ce a renuntat la postul de director al unei firme de constructii, cu cinci ani in urma, aproape s-a mutat in casa de vacanta. “Orasul are farmecul lui. Te tine in priza. Toata agitatia, nebunia, traficul, toate astea te mobilizeaza sa tii ritmul. Imi place orasul. Dar, dupa 8 ani fara concediu, cand am fost in vacanta intr-o cabana la munte unde ne incalzeam la soba cu lemne pe care le-am taiat chiar eu, mi-am dat seama ca am uitat ceva. Uitasem de unde am plecat, uitasem de bucuria pe care ti-o da lucrul cu natura, traiul cu natura”, explica el.
Asa ca a renuntat la postul sau mult prea solicitant, a pornit propria afacere in constructii si si-a construit o casa de vacanta langa statiunea montana Cheia, unde avea sa se si mute cu un an in urma. “Am inceput cu cateva sute de metri patrati. Acum am trei mii de metri patrati in jurul casei. Trei mii de metri patrati cu vie, livada, un helesteu pentru pesti, sera in care cresc rosii si crizanteme. Am si vreo 10 porumbei, doi caini ciobanesti si un pisoi pe care il cheama Machupichu”.
Pentru Naescu si familia sa trecerea de la confortul orasului la viata boema (si totusi practica – spune ca firma merge de la sine deja) nu a fost prea grea.
Isi petrece jumatate de an in Bucuresti si cealalta jumatate la cabana.
“Vin in Bucuresti cel putin o data la doua saptamani pentru activitatile culturale pe care le ofera, pentru unele probleme legate de firma si pentru diverse utilitati. Sunt perioade in care am nevoie sa stau aici pentru afaceri, pentru intalniri cu clientii sau cu partenerii. Dar timpul in Bucuresti a devenit o corvoada”, spune Naescu.
La fel cum, pentru Marina Matei din Ploiesti, orasul pare sa fie “o capcana, chiar daca e mic. E un oras industrial, foarte traficat, foarte aglomerat, foarte poluat, foarte zgomotos”. Matei are o firma de arhitectura si urbanism.
De doi ani si-a construit o casa la 25 de kilometri de Ploiesti “exact asa cum am visat ca trebuie sa fie o casa de vacanta. E din lemn, are semineu din piatra de rau (raul care trece chiar pe langa gardul meu), o mansarda cu fereastra spre cer, un foisor in curte, o gradina de trandafiri de care numai eu ma ating, o piscina tapetata tot cu piatra de rau si un teren pe care mai jucam fotbal sau tenis vara”.
Matei se grabeste spre casa de la tara in fiecare vineri dupa-amiaza. “M-as muta aici dar, pe langa faptul ca e totusi departe de birou, trebuie sa recunosc ca sunt un ‘animal de oras’. Si oricat mi-ar placea sa fac singura curat la cabana si sa tund trandafiri, ma cam inspaimanta gandul ca abia in doi ani vom avea apa curenta, de exemplu”, explica ea.
Anca Rarau, director de marketing si comunicare la Banca Transilvania, locuieste la 4 kilometri de Cluj-Napoca, in “locuinta mea de vara care e si cea de primavara, toamna si iarna, pentru ca, de cateva luni, m-am mutat langa oras, in prima localitate rurala spre vest. De pe terasa casei vad in departare blocurile de la intrarea din oras, dar ma bucur ca in jurul meu sunt livezi de pomi fructiferi, gazon si chiar… capite de fan”.
Anca Rarau recunoaste ca e dependenta de natura, chiar daca e vorba doar despre un pom sau de un ghiveci cu flori. Spune ca a evadat din oras tocmai pentru ca era singura optiune de a fi in toata perioada anului mai aproape de natura.
“Linistea naturii este esentiala cand te intorci acasa”.
Dar, pentru ca 15 minute de mers cu masina pana la birou nu plaseaza casa “a la Marie Antoinette” tocmai “la tara”, Rarau spune ca inca mai are excursii rustice in program.
“Imi place sa merg cu familia intr-o pensiune turistica – avem chiar cateva locuri pe care le-am descoperit de-a lungul anilor. Multe dintre acestea au devenit insa cu timpul mai ‘moderne’, au fost invadate de turisti si atunci ne-am reorientat, am descoperit altele… Daca e sa vorbim de destinatii in tara, m-as intoarce oricand in Valea Ariesului, in zona Bran. Imi amintesc cu placere de Borsa-Maramures si de Bucovina”.