REPORTAJ. Cum arată Egiptul în pandemie, dincolo de stațiunile de la malul mării: înainte nu aveai loc să arunci un ac sau să faci o fotografie, acum este aproape pustiu. E momentul potrivit să ai monumente vechi de mii de ani doar pentru tine. GALERIE FOTO

7 februarie 2021 e o zi pe care nu o voi uita prea ușor. E ziua când m-am urcat din nou în avion după aproape 11 luni de pauză. Înainte de pandemie știam drumul către aeroport aproape la fel de bine ca pe cel spre birou, dat fiind că o dată sau chiar de două ori pe lună luam drumul străinătății, după cum zice bunica. Mă obișnuisem atât de mult cu viața mea de atunci că nu credeam că e posibilă vreo schimbare. Pandemia a venit fără să bată la ușă sau poate a bătut, dar eram prea ocupată cu călătoriile să o aud. Și apoi, s-a făcut liniște. Și la mine-n viață, dar și pe aeroporturile din toată lumea. A durat aproape un an liniștea mea „interioară“, perioadă în care am descoperit România și am cutreierat Grecia. Dar simțeam cum mă cheamă lumea cea mare. Și a trebuit să plec!

Nu am fost unul dintre aceia care au fost pasionați de istorie, zei și faraoni încă din copilărie. Nu am fost nici dintre cei care și-au dorit să bifeze minunile lumii, deci și piramidele. Nu m-am numărat nici măcar printre cei care aveau Egiptul pe lista scurtă (sau medie) de călătorie. Mi se părea o destinație aglomerată (nu că aș avea o problemă cu asta în general), nu tocmai sigură (fals după cum am aflat acum) și totodată oricând posibilă (la doar trei ore de zbor direct).

Cum pandemia a redus destul de mult opțiunile de călătorie și cum în multe dintre destinațiile deschise pentru vizitatorii din România fusesem deja și chiar recent, am vrut să încerc ceva nou. Am optat pentru Egipt deși inițial nu am fost 100% convinsă. Dar cu cât citeam mai mult și completam traseul – pe care l-am construit ca un puzzle – cu atât mă entuziasmam mai tare.

Nu știu, în final, ce mi-a plăcut cel mai mult. Că am avut unele dintre cele mai cunoscute monumente ale lumii aproape doar pentru mine? Că am stat la aceeași masă unde Agatha Cristie a scris Death on the Nile (Moarte pe Nil)? Romanul a fost scris la Luxor și Aswan, autoarea împărțindu-și timpul între unele dintre cele mai frumoase hoteluri la care am stat eu vreodată (și nu sunt puține!)? Că Toni, egiptologul care ne-a însoțit în periplul nostru istoric era atât de pasionat de istorie și de țara lui că n-aveai cum să nu te lași cucerit? Sau că am stat față în față cu istoria și mi-am dat seama că pietrele spun mereu o poveste, trebuie doar să avem urechi să ascultăm?

M-am uitat în Egipt ore în șir la monumente care au rezistat 3.500 de ani sau mai bine. Monumente care stau și azi în picioare după ce au suferit de pe urma inundațiilor periodice, după ce au fost arse de soare mai bine de un milion de zile (la Luxor spre exemplu nu plouă aproape niciodată) și după ce au stat îngropate în nisip sute de ani. Mintea mea nici acum nu poate să cuprindă și să înțeleagă cum au fost posibile toate acestea. Încă mă gândesc că oamenii de atunci – fără tehnologia zilelor noastre și fără avantajele dezvoltării industriale – au reușit să ridice în mijlocul deșertului temple mamut pe care să le sculpteze cu grijă pentru a lăsa lumii povești pentru copiii și adulții de astăzi, de ieri și de mâine. Aceiași oameni au săpat morminte în stâncă și nu orice fel de locuri de odihnă veșnică, ci adevărate labirinturi pictate și ornate în cele mai mici detalii. Unele dintre statuile la care m-am uitat mută câteva zeci de minute în șir erau făcute din granit, dintr-o singură bucată de granit ce cântărea zeci de tone. Cum a fost posibilă o astfel de minune? „Ingineriile“ tehnice de la acea vreme pot fi, fără exagerare, numite minuni. Cu ajutorul lemnului de sicomor, cu multă muncă și cu sprijinul Nilului, totul a fost posibil.

Egiptenii „săpau“ în jurul bucății de granit pe care o doreau, apoi puneau în golurile apărute lemn de sicomor care odată udat se expanda și făcea ca piatra să se desprindă. Ulterior, în timpul inundațiilor, viitoarea statuie, care deja avea o formă intermediară, era transportată pe Nil în locul dorit. Iar acolo, obeliscul, șoimul gigantic sau statuia faraonului ori a zeului era finisată și ridicată pe piedestalul unde stătea semeață fără să fie fixată în ciment, adeziv sau alt material disponibil astăzi. Și nu doar atât, dar stă semeață și astăzi.

Pe scurt, e greu de ales ce mi-a plăcut cel mai mult în Egipt, dar pot să spun ce nu mi-a plăcut. Că nu am avut mai mult timp. Am lăsat pe altă dată destul de multe.

Am avut la dispoziție doar o săptămână, fiind condiționată de zborul charter cu care am aterizat la Hurghada. Era cel mai convenabil punct pentru un zbor direct, ca apoi să ajung la Luxor, orașul-muzeu. Puteam opta pentru Cairo, tot cu un zbor direct, dar citisem că în orașul-capitală și ceva mai la nord, în Alexandria, sunt cele mai multe cazuri de COVID-19. O explicație simplă constă în faptul că circa 25 de milioane de oameni locuiesc în Cairo, iar alți aproape 10 milioane în Alexandria.

În decizia mea a mai contat și faptul că noul Muzeu Egiptean, un pariu de un miliard de dolari, ar urma să se deschidă în toamna lui 2021. Și nu în ultimul rând, un alt aspect care a înclinat balanța în favoarea itinerarului actual a fost faptul că piramidele și Cairo pot fi legate nu doar de Alexandria, ci și de oaza Siwa, care acum e mai greu de vizitat, aflându-se aproape de granița cu Libia cea măcinată de conflicte. Așa că am decis să merg pe valea Nilului, de la Qena și Luxor în jos până la Abu Simbel, la 70 de kilometri de granița cu Sudanul – țară care acum mai bine de 60 de ani era parte din Egipt.

Zborurile charter pe care agențiile le au către Hurghada sau Sharm El Sheik sunt gândite pentru acei călători care caută soare, mare și relaxare. Nu e genul meu, recunosc, să mă rumenesc pe plajă mai ceva ca puiul la rotisor, așa că am profitat doar de zbor, nu și de cazarea cu care vine de cele mai multe ori la pachet un charter.

Știu că hotelurile din Hurghada oferă turiștilor șansa de a ajunge la Luxor sau chiar la piramidele din Giza într-o excursie de o zi, dar părerea mea e că o astfel de incursiune e ca atunci când ajungi la Paris și vezi doar Turnul Eiffel, nimic mai mult. Drumurile în Egipt sunt lungi. Autostrăzile sunt, fie prin deșert, fie prin munți, aproape libere. Călătoria e întreruptă doar de filtrele de poliție pe care le găsești peste tot în această țară. Drumurile celelalte – prin sate și orașe – sunt aglomerate de căruțe, camioane sau măgari încărcați până la refuz. Deci chiar dacă Google Maps spune că faci patru ore, e bine să îți iei o marjă de eroare.

În Luxor am stat trei nopți și aș mai fi avut ce face încă pe atâtea. Nu degeaba acest oraș este considerat un muzeu în aer liber. Malul estic al Nilului, cel care găzduiește Muzeul Luxor, templul cu același nume și templul Karnak – poate cel mai cunoscut dintre toate -, este plin de viață. Aici locuiește și cea mai mare parte a populației din oraș. De altfel, malul estic era destinat oamenilor în viață încă din vremurile faraonilor.

Tot aici am stat și noi, la Sofitel Winter Palace. Așezat în buza Nilului, cu o grădină ferchezuită atent că pare mai degrabă o grădină botanică și cu decorațiuni demne de un palat, nu e de mirare că acest hotel i-a găzduit pe Agatha Christie și pe Winston Churchill. De pe terasă se poate admira Nilul, iar privirea merge până dincolo de malul vestic.

Acesta din urmă era dedicat morții acum câteva mii de ani, motiv pentru care aici și-au ridicat templele-mormânt sau și-au săpat locurile de veci direct în stâncă faraonii, regii și nobilii. Nu ei și le-au săpat, ci muncitorii care îi slujeau. În Valea Regilor sunt peste 60 de morminte ale faraonilor, iar în Valea Reginelor peste 80, acestea găzduind nu doar soții de faraoni, ci și alți membri ai familiei. Mormintele faraonilor sunt niște mici temple săpate în stâncă, unele cu multe camere și cu picturi din tavan până la podea. Faraonii își alegeau locul de înmormântare încă de la începutul domniei lor, acesta dezvoltându-se treptat. Cu cât „mandatul“ era mai lung, cu atât mormântul era mai somptuos. Totul în Egiptul antic era grandios, iar o dovadă în acest sens a fost pentru mine templul Habu, favoritul meu de pe malul vestic al Nilului. Mai puțin cunoscut decât alte temple, acesta surprinde prin grandoare și culoare. Nuanțele delicate de albastru, galben și roșu se păstrează până astăzi, iar tavanele, care au trecut testul timpului, prezintă cerul înstelat așa cum era el văzut de egiptenii antici.

La fel de colorat și de bine păstrat este și templul Dendara din Qena, oraș aflat pe drumul dintre Hurghada și Luxor. Ce mai e impresionant la aceste temple, ca de altfel la toate din Egipt – pentru că am văzut câteva -, e povestea fiecăruia. Nu cea istorică, ci mai degrabă cea magică despre iubiri interzise, zei răzbunători și faraoni nemuritori. După o supradoză de cultură în Luxor, am pornit-o spre Aswan, un oraș mai puțin bogat în monumente, dar cu un Nil presărat de insule verzi rupte dintr-o ilustrată. Aici timpul se scurge mult mai lin. Nici locuitorii nu par la fel de interesați de turiști pentru a le oferi ceva, orice, în schimbul unei negocieri aprinse. Să te dai cu felucca (barcă tradițională din lemn, cu pânze) pe râu la apus sau să privești această imagine idilică de la cafeneaua hotelului Sofitel Old Cataract e o poveste. Hotelul este el însuși un monument și este unul dintre cele mai frumoase hoteluri la care am stat vreodată. Te simți parcă un călător în timp, în vremurile în care Agatha Christie stătea aici și scria, uitându-se cum trec bărcile pe Nil. Nu s-au schimbat multe de atunci.

Nu aș putea să spun ce face Aswanul să fie special, dincolo de importanța sa istorică și de frumusețea clasică. E un sentiment că ai putea să stai aici o vreme îndelungată și să te bucuri de viață. Și cam atât. Nimic evident, nimic ieșit din comun.

Dar cum timpul era limitat, am avut doar două nopți în Aswan, care a fost și o bază de pornire pentru un sat nubian, colorat în toate tonurile curcubeului și cu cămilele care zburdă libere pe stradă alături de copiii localnicilor care nu au nicio grijă. Sunt foarte turistice aceste sate, dar asta și pentru că oamenii de aici din asta trăiesc. Mai sunt doar câteva zeci de mii de nubieni în Egipt și îi recunoști după pielea mai închisă la culoare și după cârlionții dezordonați.

În sudul Egiptului nu există industrie, așa că cei mai mulți oameni trăiesc din turism, iar lipsa vizitatorilor în contextul pandemiei a lovit în plin o economie dependentă de călătorii străini. Egiptul era deja o țară săracă, cu o populație în creștere și mulți copii care nu ajung la școală. Pandemia nu a făcut decât să adâncească aceste probleme.

Ce m-a frapat la Egipt, dincolo de istorie și frumusețe, e faptul că o țară care a fost acum câteva mii de ani un epitom de inovație și dezvoltare este astăzi atât de similară celorlalte state din Africa neagră. Mergând mai bine de 1.500 de kilometri pe drumurile din Egipt am descoperit puține similarități cu Europa. În Luxor sau Aswan doar hotelurile de lux aveau o arhitectură similară celei de la nord de Marea Mediterană. Vedeam însă la tot pasul asemănări cu Kenya, Tanzania sau Namibia. În final, Africa de Nord e tot Africa.

Dar când vine vorba de istorie, puține locuri pot rivaliza cu Egiptul. Și nu doar puține locuri din Africa, ci din întreaga lume. Cei mai mulți identifică această țară cu piramidele din Giza și nu e de mirare. Mai sunt și cei care asociază Egiptul cu Luxor și cu mormântul lui Tutankamon, un faraon care nu s-a remarcat prin prea multe în timpul vieții. A domnit puțin și în tinerețe, iar despre sfârșitul lui se vorbesc multe, deși certitudinile sunt puține. Mormântul l-a făcut celebru. Pentru mine, Egiptul este sinonim cu templul lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel. Aici, în mijlocul deșertului, mai aproape de Sudan decât de alte mari orașe din Egipt stau două temple. Unul este dedicat faraonului, iar un al doilea – ceva mai modest – soției sale preferate Nefertari. Nu sunt alte temple dedicate soțiilor de faraoni în Egipt. Da, sunt unele care sunt construite pentru femeile faraon, cum e cazul lui Hatshepsut, dar atât. Nefertari e însă o figură istorică, mormântul său fiind și el printre cele mai frumoase și bine păstrate din Luxor.

În Abu Simbel am ajuns dimineața și o bună vreme am fost doar noi și poveștile lui Toni care a repetat periodic că în zilele bune ale turismului egiptean nu aveai loc să arunci un ac sau să faci o fotografie. Grupurile de turiști sunt rare și grăbite acum și nu prea ajung până în sudul țării, așa că puținii călători independenți ca noi au avut răgaz să asculte povestea pietrelor și ceva în plus.

Pentru a sedimenta toată această istorie (sau măcar cât mai mult din ea), ultima zi am petrecut-o la Marea Roșie. Aici, în pofida numelui, apa are infinite tonuri de albastru. Doar nisipul are ceva tentă rozalie. Pare că roșește ușor de fiecare dată când se îmbrățisează cu marea. Cu greu găsești pe litoralul din apropiere de Hurghada un petic de pământ liber. Hoteluri mamut au fost construite pentru turiștii care înainte de pandemie veneau cu mic cu mare pentru o supradoză de vitamina D. Acum, multe dintre șezlonguri sunt goale. Au rămas de veghe doar munții golași ce se profilează la orizont. Turiștii vor reveni însă, iar linștea de acum va fi doar o amintire.

Călătorii