Reguli, marketing si show la Seattle

Primul contact cu tara tuturor posibilitatilor aminteste de scena sosirii tanarului Corleone in America, din filmul Nasul. siruri lungi, pestrite, de oameni asteptand sa fie luati la intrebari de ofiterii de imigrare. Care sunt, de altfel, niste persoane extrem de curioase: de ce-ai venit in America, cat stai, cine ti-a impachetat bagajul, cine te-a dus la aeroport cand ai plecat, de ce, de ce nu, plus alte intrebari ceva mai incuietoare de-atat.

Diferenta fata de anii ”20 este totusi notabila. Pe vremea aceea amprentele ti le luau cu cerneala, nu la un elegant miniscanner, si cu siguranta nu foloseau camere web ca sa-ti imortalizeze pe vecie figura in baza de date. La sfarsit, esti recunoscator ca te lasa sa treci si iata, pui piciorul pe pamant american cu bucuria in suflet.

Impresia de la aeroport se pastreaza si mai tarziu. La restaurantul rotitor sub forma de OZN stilizat – cocotat in varful lui Space Needle, simbolul orasului Seattle – sunt intampinat cu zambetul pe buze si invitat la masa. Abia apuc sa ma lamuresc ca restaurantul face o rotire completa in jurul propriei axe in fix 47 de minute, ca vine chelnerul. Comand o friptura, iar el, tot zambitor, ma intreaba “Cum doriti friptura?”. Intrebarea are fix patru variante de raspuns, mi se spune, cam ca la “Vrei sa fii miliardar”. Cele patru variante sunt trecute si pe meniu, ca sa fie totul foarte clar. Cu alte cuvinte, as face bine sa nu ies din tiparul standard cu raspunsul, ca sa nu-l bulversez pe bietul chelner.

Comand si un vin. Prima lui reactie nu este sa intrebe ce fel de vin doresc, ci sa-mi ceara buletinul. Ma uit neincrezator la el – intr-adevar, se pare ca nu glumeste. I-l intind si ma vad obligat sa-i explic ca data nasterii pe buletinele noastre este ascunsa undeva intr-un sir interminabil de cifre, numit popular si CNP. Se lamureste in final ca am peste 18 ani si zambetul ii revine pe buze. Aflu ca in restaurante si baruri angajatii sufla si-n iaurt, pentru ca autoritatile trimit destul de des “momeli”, persoane care par sa aiba varsta legala, dar nu o au, iar localurile unde li se serveste alcool isi pierd imediat licenta.

Mai tarziu, observ o tanara familie in restaurant. Parintii stau de-o parte a unei benzi elastice de genul celei pe care scrie “Police Line – Do not cross”, care desi nu e galbena, contine un mesaj asemanator: “No under 18 beyond this point” – Interzisa trecerea minorilor. De cealalta parte, la numai o jumatate de metru, stau asezati regulamentar cei doi copii minori, atenti sa nu-si incurce paharele cu inghetata in banda care-i desparte de parinti.

Ajung si intr-un complex de mall-uri comerciale. In momentul in care te apropii de un stand, de un raft, sau de orice alta zona care ti-ar putea scoate in cele din urma niste bani din buzunar, esti abordat de un vanzator dornic sa-ti raspunda la orice intrebare ti-ar putea trece prin cap. Aflu ca amabilitatea este si ea trecuta in contract – adesea se intampla ca angajatii unui magazin sa fie obligati sa salute pe oricine trece mai aproape de un metru si jumatate de ei in incinta respectiva. In caz contrar, daca sunt observati de sef, pot fi sanctionati.

Apropo de cumparat, se pare ca in SUA exista o regula de neinteles, mai ales pentru persoanele din estul Europei, calite in lupta cu vanzatorii. Daca ai cumparat ceva, orice, si nu-ti convine, poti sa-l returnezi in cateva zile fara sa fie nevoie sa-ti iei un aer razboinic cand revii la magazin. Nimeni nu intreaba nimic, esti directionat doar catre raionul special unde primesti banii inapoi. Este si o excelenta tehnica de marketing, pentru ca atunci cand oamenii stiu ca pot aduce orice inapoi, cumpara fara sa mai stea pe ganduri, dupa logica “Iau trei pantaloni, ca daca nu-mi place vreunul il aduc inapoi”, care ulterior, se soldeaza de multe ori cu concluzia “Mi-e lene sa-l mai duc inapoi”.

Spre seara, nu pot lipsi de la evenimentul sportiv al weekend-ului – meciul de baschet din NBA dintre Seattle Supersonics si Orlando Magic. O sala imensa – Key Arena – asemanatoare cu Polivalenta. E adevarat ca asemanarile se limiteaza la faptul ca ambele sunt sali in care au loc evenimente sportive si artistice. In rest, am trecut in revista ecranele digitale circulare care inconjoara sala americana, si pe care se afiseaza reclame si anunturi in timpul meciului, excelenta sonorizare, faimoasele majorete, concursurile din pauze care antrenau intreaga sala, zeppelin-ul teleghidat purtand, evident, reclame, mascota echipei – o maimuta ca cea din Razboiul Stelelor care in pauze, printre altele, arunca mingea la cos dupa niste rasuciri in aer ca la circ si apoi trimitea in gluma o masinuta teleghidata sa le dea arbitrilor peste picioare. Probabil era un fel de a solicita cele 5 procente traditionale de amabilitate in favoarea gazdelor. Oricum, dupa amploarea organizarii, ai fi zis ca Seattle are cea mai tare echipa din NBA. Nu e cazul. De fapt, e destul de simplu. Spectacolul aduce bani, deci americanii stiu cam tot ce trebuie stiut ca sa faci un show.

Cel mai spectaculos show e insa la plecare. In aeroport, toata lumea se descalta. Nu din respect, ci din necesitate. Nimeni nu urca in avion pana nu e controlat din cap pana-n picioare. Cu putin “noroc”, am ajuns si in randul celor selectati prin sondaj pentru un control special, mai sever. “Pe ce criterii se face selectia asta?” il intreb pe ofiterul de culoare, mic si rotunjor, care ma ia in primire. “Sunt o multime de criterii”, imi spune el sfatos cu aerul ca, in mod evident, nu s-a nascut inca infractorul care sa scape vigilentei personalului din acel aeroport. “Pai dati-mi si mie un exemplu, doua”, insist, incitat de faptul ca tocmai ma intreba, cu interes, cum e sa fii jurnalist. “Pai, companiile aeriene ne trimit liste cu pasagerii care isi fac rezervarile cu o singura zi inainte de plecare, cei care platesc cash si nu cu o carte de credit, cei care pleaca spre anumite tari, si asa mai departe. Ei sunt alesi pentru controale mai severe”.

Sistemul american functioneaza ca uns, ma gandesc. “E adevarat ca nu de mult ne-au trimis la control un bebelus”, rade el. Rad si eu – nimic mai graitor pentru standardizarea de la toate nivelurile pe care am vazut-o in America. Probabil ca l-au pus si pe bebelus sa se descalte si l-au interogat de nu s-a vazut.

Gastronomie