Realitati privite cu umilinta

Pe Eglantine am cunoscut-o din intamplare, pe un forum de discutii. E frantuzoaica, studenta la film si zilele acestea este, intr-un fel, urechea mea de la Cannes. Iata ce aude urechea.

Eglantine: Miercuri, 11 mai. Ieri am ajuns in camping, unde sunt doar cativa “festivalieri”. Corturile sunt foarte rare (cei sositi au preferat mai curand hymer-mobilele sau rulotele). Peste noapte furtuna groaznica, noroc ca mi-am plantat cortul cum trebuie… Azi am dat o tura pe Croazeta, lume destul de putina, deschiderea oficiala are loc abia diseara. Mi-am primit ecusonul care-mi permite accesul la sesiunile speciale din afara celor oficiale. Daca avem suficienta rabdare si suntem suficient de descurcareti, putem sa facem rost de invitatii pentru proiectiile oficiale, eu una am facut rost de invitatie la Pather Panchali al lui Satyajit Ray pentru maine seara (tinuta obligatorie!).

Vreau sa obtin cate o invitatie in fiecare zi, dar mi-e destul de greu.

Azi-dimineata am facut un tur prin zona de festival si pe la 11 erau deja destui jurnalisti in fata covorului rosu, in asteptarea ceremoniei inaugurale care era departe de a incepe.

Se fac deja sondaje si pariuri referitoare la cine este favoritul.

Eu: Da, am vazut si noi la televizor spectacolul rochiilor si parca ni s-a parut ca vedem vreo cateva fete de romani. Stii, Eglantine, la Cannes a mers si Cristi Puiu, care pe 17 mai intra in festival la sectiunea “Un certain regard” cu filmul “Moartea domnului Lazarescu”. Este de fapt al doilea lungmetraj al lui Cristi Puiu dintr-un ciclu intitulat “Sase istorii de la periferia Bucurestiului”. Uite ce zice regizorul: “Pentru ca il admir foarte tare pe Eric Rohmer am vrut sa dau o replica la cele ”Sase povestiri morale” ale sale. Voi spune povesti de dragoste dintre un barbat si o femeie, dragoste pentru copil, pentru success, intre prieteni si amor carnal. Domnul Lazarescu vorbeste despre o lume unde iubirea de aproape nu exista, despre cineva care are nevoie de ajutor si e ignorat.”

Eglantine: 12 mai. Salut. Campingul e populat de personaje “curioase”: francezi tipici care si-au instalat masuta, beau pastis, bat mingea si nu ies din camping. Olandezii, danezii si britanicii abia incep sa curga. Vecina mea de cort e fotografa, dar sta destul de putin prin camping, asa ca nu prea avem ocazia sa discutam. De dimineata am vazut un film care face parte din la Quinzaine des Realisateurs, “Padurea uitata” al japonezului Kohei Oguri. Un film aparte cu o ambianta speciala. Naratiunea are loc in planul al doilea. Sunt multe efecte vizuale (incrustatii, jocuri in culori foarte vii, blurraje de imagini…). Este povestea unor tinere care se hotarasc sa inventeze o istorie avand ca punct de plecare sosirea unei camile intr-un oras japonez, dar realizatorul introduce foarte rapid bucati din vietile apropiatilor celor trei fete.

Am mai vazut un film cam pe aceeasi osatura, un documentar despre manifestatiile care au avut loc anul trecut in timpul festivalului.

Sunt putin dezamagita, facusem rost de o invitatie la o dezbatere cu Catherine Deneuve despre meseria de actor, dar cand am intrat in sala era aproape plin. Am hotarat prin urmare sa merg la un film din 1955 proiectat la sectiunea “Clasici la Cannes” (“Cannes classics”).

Eu: Eglantine, sa stii ca singura data cand am baut pastis a fost la filmul “Dreamers” al lui Bertolucci. Nu cred ca ti-am spus ca am vazut filmul intr-o sala dintr-unul din mall-urile bucurestene si ca nu prea am inteles de ce oamenii paraseau sala. Sa fi fost pentru ca ce era acolo in film ii atingea? Eu am vazut filmul de patru ori, iar reactia celor veniti in mall era aceeasi. Distribuitorii au lasat filmul sa ruleze mai departe in mall cu salile goale. Dar pastisul a fost bun.

Eglantine: 16 mai. Salut. Filmul lui Jean Renoir a fost interesant, pe pelicula tehnicolor, rescrie istoria a trei personaje aflate la prima dragoste, trei fete care se intalnesc cu un fost militar… Am mers apoi la selectia “Un certain regard” a filmului The King cu Wiliam Hurt, Gael Garcia Bernal, Laura Harring (care a jucat in Mullholand Drive)… pentru a intra a trebuit sa astept dupa toti cei care aveau invitatii, asa ca am avut vreme sa vad defilarea actorilor si regizorilor.

Filmul n-a fost grozav- prea usurel, prea multa violenta gratuita, patetic- dar fiindca realizatorii erau in sala au curs aplauzele, ceea ce mi s-a parut cam ipocrit, mai ales ca eu una n-am intalnit pe nimeni caruia sa-i fi placut filmul.

Ma pregatesc sa intru la doua documentare: unul despre Takeshi Kitano si celalalt despre John Cassavetes, incerc sa intru mai devreme in seara asta.

Eu: Nu mi-ai spus nimic despre Lars von Trier, care anul trecut a fost criticat pentru “Dogville” si pe care l-au acuzat ca ar vorbi despre o America niciodata vizitata de regizor. Anul acesta Lars von Trier a recidivat cu “Manderlay” (cu Isaach de Bankole, Willem Dafoe, Bryce Dallas Howard si Danny Glover), din nou in maniera brechtiana. “Filmul are radacini teatrale, dar e si cinema. Sistemul liniilor negre desenate pe podea pe care il desfasoara filmul permite spectatorului sa-si aseze personajele unde doreste. Ideea este sa zugravesti realitatea cu umilinta”.

Eglantine cred ca invata pentru vreun “partial”. Eu ma pregatesc pentru TIFF, festivalul nostru de film de la Cluj, sa vedeti ce corespondente o sa aiba ea de la mine.

covacip@yahoo.com

Stil de viață