"Culmea furiei"- disperare si umor

"Culmea furiei" e o comedie amara, nu departe de stilul Ally McBeal (e suficient sa vedeti scena in care Terry isi imagineaza capul unui barbat explodand). Terry fiind aici o femeie singura, cu nu mai putin de patru fiice. Cliseele sunt la datorie: de la alcoolul folosit ca refugiu, la sotul fugit cu secretara si vecinul ratat, dar amabil

de Iulia Stancu · Beauty editor Stil de viață · 18 noiembrie 2005 · 2 min de citit

“Culmea furiei” e o comedie amara, nu departe de stilul Ally McBeal (e suficient sa vedeti scena in care Terry isi imagineaza capul unui barbat explodand). Terry fiind aici o femeie singura, cu nu mai putin de patru fiice. Cliseele sunt la datorie: de la alcoolul folosit ca refugiu, la sotul fugit cu secretara si vecinul ratat, dar amabil. Filmul e coregizat de Mike Binder din serialul “Mintea unui barbat insurat”, care a scris si scenariul, asa ca nu e greu de ghicit tipul de umor din film. Si totusi de data aceasta se schimba perspectiva: femeia e in centrul atentiei, cu un pahar de vodca in mana mai tot timpul, e adevarat. Barbatul din preajma e Denny (jucat de, surpriza!, Kevin Costner), un fost jucator de baseball cu oarecare notorietate, devenit DJ cu o mare concentratie de alcool in sange.

Ca Terry (Joan Allen) are probleme nici nu e greu de ghicit (mai ales cand afli ca si-a botezat una din fiice Popeye…). Dincolo de asta, scenele sunt de multe ori brutal de sincere si devin greu de “digerat”. Fetele ei bifeaza toata gama de necazuri adolescentine, de la logodne facute pe ascuns, la sarcini si relatii cu barbati prea in varsta. Asa ca daca vreti un film usurel, o comedie romantica, nu va lasati amagiti de caracterizarea data de distribuitori filmului. “Culmea furiei” e potrivit pentru cei care au nevoie sa se trezeasca la realitate cu un dus rece la cinematograf si sa afle ca nimic nu e alb si negru, iar furia poate avea si un aspect pozitiv, asa cum sugereaza si titlul original (The Upside of Anger -“partea buna a furiei”). Parte buna pe care insa suntem lasati sa o banuim: sa fie faptul ca Terry si vecinul sau simpatic se apropie tot mai mult, sa fie calmul de dupa furtuna rasplata?

Filmul reuseste sa fie destul de autoironic, asa incat cliseele nici nu mai conteaza. Personajele nu sunt facute pentru a fi neaparat simpatice, sunt niste oameni obisnuiti cu probleme care ii depasesc si pentru care gasesc solutii nu tocmai potrivite. Ce ii face insa placuti e luciditatea cu care isi privesc viata si cu care se judeca singuri. In final asteptati-va la un alt dus rece, care schimba oarecum perspectiva.

Dincolo de surpriza revenirii lui Costner (care disparuse in ceata hollywoodiana, iar in curand va aparea in vreo trei filme), trebuie remarcata Joan Allen, pe care o stim din “Suprematia lui Bourne” si “Pleasantville”.

Stil de viață