Putin trist

Socrul meu stie. Fantezia scriitoriceasca a lui Moliere demult a fost intrecuta de al nostru bolnav inchipuit. Avem candidati eterni, bolnavi inchipuiti, opozanti de meserie si se contureaza si presedintele pe vecie. Mari fraieri suntem ca nu ne-am apucat sa vindem brelocuri cu mici marinari, precum ar face americanii – ei stiu sa faca business din asa ceva.
David Copperfield e un biet incepator, un amator chiar. Astia ai nostri sunt de o complexitate – combina prestidigitatia cu iluzionismul, pantomima, arta melodramatica. Plang, rad, suspina, mimeaza. Totul spre bucuria poporului. Este fascinant cum premierul desemnat pentru patru ani ramane in functie doua zile. Cum primarul etern care ne-a jurat acum sase luni ca nu va parasi in viata vietii lui Clujul decat cu Taromul, se instaleaza acum la Bucuresti. Eu as pastra si primaria. Ce, daca poti sa conduci o tara, nu merge pe langa si Clujul? Oricum, eu as face, in loc de Parlament bicameral un parlament unicameral – adica o camera intima, discreta, placuta, cu luminite roz… rosii…
Avem si eternii nostri penibili. “Taticu’, ce faci tu in Parlamentul Romaniei?” “Eu joc rolul penibilului” “Dar de ce, tati, pe tine nu te repartizeaza niciodata in rolul arogantului?” Glumim si radem noi, dar si cei care castiga sunt tot perdanti. Altceva nici nu se poate alege din toata varza asta ˆ la Cluj – scuze, n-am vrut sa aduc vreo ofensa verzei ˆ la Cluj, care e o treaba foarte buna. ~stia sunt muraturile ramase in primavara la fundul butoiului, dupa o iarna friguroasa si o incalzire brusca. Muraturile alea care se fleoscaie, care sunt moi si put. “Mandra tara, tanar colt de rai…” Suntem inutili, ca negul pe spate. Baietii astia nu au nicio treaba cu noi. Romanii. Poporul. Notiuni abstracte pentru orice politician.
Pe acest ton vesel si excitat mi-am dat seama ca se mai termina un an. De gastronomie, ca astia nu se mai termina niciodata. Sunt ca gandacii de bucatarie, care or sa fojgaie prin lumea asta si cand orice altceva se va fi terminat. Dar si noi, de altfel, am dezvoltat prin acest tratament o veritabila imunitate, ca la penicilina. Nici ca ne mai pasa – suntem si placizi, si nauciti.
Din punct de vedere al restaurantelor, totusi, as spune ca a fost chiar un an bun. Acuma nu stiu daca neaparat vrem o ierarhie, totusi, pentru ca oamenii se mai iau dupa noi, as vrea sa le aduc aminte de cateva dintre incursiunile noastre in lumea restauratorilor bucuresteni, de s-or mai incumeta sa mearga si ei pe acolo. As vrea sa fac o lista cu locurile mai exotice, mai colorate, mai deosebite. Includ aici un indian caruia nu-i pasa de politicienii romani, dar in schimb gateste foarte bine – Haveli. Sigur ca acum, cu sperietura asta cu dioxina, oamenii or sa se gandeasca mai bine inainte sa manance carne de porc, ceea ce e perfect pentru Haveli, pentru ca acolo nu gasesti decat pui si miel. Desi romanul supravietuieste la orice.
Daca a trecut de politicienii astia, o sa-l doboare o dioxina sau o gripa aviara? Ce vorbiti, domne? Suntem antrenati. Ce, n-am mancat noi rosii de contorul Geiger intra in fibrilatii cand erau pe langa el? Oricum, bucataria indiana de la Haveli e fara cusur. Sigur, zilele astea nu prea e de bun augur sa vorbesti de India, dar aici la Bucuresti, cu un presedinte grijuliu si un guvern pe masura, nu are de ce sa ne fie frica.
Unul dintre cele mai bune restaurante din Bucuresti la capitolul peste si bucatarie mediteraneeana este fara doar si poate Thalassina, unde va sugerez sa rezervati o masa pentru o seara cu prieteni multi – nu e un restaurant micut. Mancarea e senzationala si va recomand si cataiful.
Acum ca vin astia ai nostri din Spania acasa, o sa fie totul mai aglomerat. Si restaurantele. Cum a incoltit putin criza, cum i-a apucat dragostea de glie. Bine ati venit baieti ca-i loc de somaj si aici. Cum spunea poetul “Fie rata somajului cat de rea, tot mai buna e in tara mea”. Decat sa somezi printre nenorocitii aia de straini, mai bine in spatiul carpato-danubian. De sute de ani somam aici. E deja o arta. Astia care vin de acolo il gasesc pe El Torito, un mexicano-spaniol la care mananci de te lingi pe degete. Friptura de porc sau de vita, nachos cu legume proaspete sau quesadilla, toate sunt fara cusur la taurasul gustos, un hispanic de nota 10.
Evident ca Piccolo Mondo conduce fara doar si poate intre restaurantele orientalo-libaneze. Humusul cremos si toate specialitatile cu nume exotice te fac de nu-ti mai vine sa te opresti din mancat.
Mai tineti minte ca la un moment dat a fost si vara in Bucuresti? Pe cuvant ca vara, in spatii deschise, cand adie briza, pana si politicienii sunt mai usor de suportat decat in spatii inchise, cand se inghesuie pe ecranul televizorului de zici ca se sparge. Era vara cand a venit Bruno la restaurantul de la Ramada si ne-a gatit trufe in nu stiu cate feluri diferite. Bun restaurantul de la Ramada – cel mai bun restaurant de hotel, daca se poate crea categoria asta. Pe aceasta cale ii mai aduc un omagiu lui Bruno, trufatorul din sudul Frantei. Baietii de la UDMR, acum ca nu mai au problema guvernarii, vor putea sa regaseasca o frantura din atmosfera imperiala la In Vino Veritas, veritabil restaurant maghiaro-bucurestean. N-am mai fost pe acolo recent, dar sper ca mai au celebra supa de gaina si vita si clatitele cu piure de castane, cu visine si sos de capsune. Doamne, numai ca ma gandesc si m-as repezi pana acolo.
Un loc aparte, pe care l-as mentiona pentru iubitorii de jazz si de atmosfera Bucurestilor vechi este “cafeneaua timpuri vechi” cum ii spun eu si pe care numai proprietarii stiu de ce au botezat-o Festival ’39. Pe langa mancarea extraordinara, are si o atmosfera relaxata, pe ritmuri unduitoare de jazz, o senzualitate de Chicago, cu femei apetisante si gangsteri seriosi, cu mitraliera in tocul de chitara. Placut, placut.
Sigur, noi nu stim cum sa ne comportam, asa ca ne-au invatat conducatorii sa fim toleranti si buni. Prin urmare, aproape ca nici nu-mi vine sa spun ceva de rau, dar uneori parca se impune. Eu as vinde restaurantul Gioconda la licitatie la Christie’s. E tare greu de departajat care e mai slab/prost/nefrecventabil/vai de mama lor. In cazul in care noul guvern n-ar performa, i-as pedepsi sa mearga alternativ la Christie’s si la Gioconda.
Acum ca am ajuns la sfarsitul sfarsitului (ma rog, de-abia incepe partea interesanta), anul 2008 se incheie cu niste revelatii. In fiecare an sunt cate unii care fac ceva de ramane rata-n coada.
Deci s-au facut si lucruri bune, asa ca iata cele trei restaurante pe care eu le-am considerat cele mai interesante anul asta. Lux&Garden de la Azuga – pentru un restaurant&hotel dintr-o statiune de schi e de departe cel mai elegant si cel mai imbietor. Sigur ca e new entry si va trebui sa-l mai verificam de cateva ori, dar am convingerea ca se va ridica la nivelul promisiunilor. Cu cele mai mari sanse pentru a ajunge vreodata un restaurant instelat – recent deschisul (si cand spun recent e chiar foarte nou) Brio, care se distinge printr-o finete si un rafinament culinar indraznete, neintalnite de mine pana acum in Bucuresti.
Pentru ca trebuie sa fie un clasament si sa existe o departajare, desi fiecare difera, titlul de Restaurantul Anului merge fara rezerve la japonezul japonez, Maiko, pentru atmosfera, design, servicii si, nu in ultimul rand, o bucatarie autentica si impecabila. Fenomenal, relaxant, elegant, impecabil, haute-cuisine.
Mi-am dat seama ca rubrica asta e mai veche decat un mandat prezidential si, daca lumea ma citeste in continuare, s-ar putea sa mai prind un mandat.
In incheiere, as vrea sa transmit un mesaj poporului – Draga popor, iti doresc o criza usoara pentru 2009, o guvernare sanatoasa pentru tine (desi stiu ca e oximoron) – deja o sa fie bine daca nu fac foarte mult rau. Si sa ne vedem la restaurante bune, ca si inainte de ’89 asa ziceam: “Daca avem ce manca si ce bea, restul s-or rezolva ele”. Si sa ne rugam pentru un viitor mai bun, pentru ca, dupa cum stim, rugaciunea nu-L schimba pe Dumnezeu, dar il schimba pe cel ce se roaga.
Cat despre criza, as vrea totusi sa pastram proportiile – va rog frumos sa intelegeti, dragi romani, ca la noi nu e criza. Suntem prea subdezvoltati. E ca si cum proprietarul unui Trabant s-ar plange ca i s-a stricat computerul de bord, la noi problemele sunt cu cricul si jiglerul.
Noi nu suntem pe injectoare, ci pe carburator cu filtru. E drept ca si soferii nostri sunt tot mai aproape de tractoristi. Dar e Trabantul nostru si suntem mandri de el – adica de tara, de neam, de istorie. Si de restaurantele noastre.
Va las cu un ultim indemn – sau panseu, mai degraba – In lucruri mari, este mai bine sa fii victima decat complicele talharilor.