Tehnologie /Stop-Cadru
Puncte singuratice
Puncte singuratice
Acesta nu e un film la care mergeti pentru a va aminti ce frumoasa e viata. Aici oamenii care se plac rateaza sansele de a fi impreuna, copiii au conversatii murdare pe chat, iar pestisorii mor in accidente stupide. Dar nu destinatia (finalul) ar trebui sa conteze, ci drumul. “Me and You and Everyone We Know” e un film despre singuratate, stupiditatea relatiilor dintre oameni si ridicolul artei (uneori). E o perspectiva detasata, intre umor si tristete, ca intr-un desen facut pe computer, in care “eu, tu si toti cei pe care ii stim” aparem ca puncte singuratice.
Povestile catorva personaje se intretaie printr-o serie de coincidente. Nimic spectaculos, in afara personajelor in sine: o tanara soferita visand la statutul de artista multimedia, un vanzator de pantofi in mijlocul unui divort dureros, doi batrani aflati la ultima iubire si mai multi copii cu preocupari diverse (de la o lada de zestre la sexualitate sau zgomotele de pe strada). Cel mai simpatic si natural personaj e, de altfel, pustiul de sase ani, Robbie, care intra pe chat si practic isi bate joc de cea (si ea o surpriza) cu care are discutii….”fierbinti”, pentru ca el nici macar nu stie despre ce e vorba si, de altfel, nici nu stie sa scrie (decat cu copy&paste).
Sunt povesti singuratice, scene ridicole, uneori poetice, cum e cea a pantofilor pictati “you” (stangul) & “me” (dreptul). Sau cum e aceea a vietii vazute de Christine (artista) ca o strada (sau a strazii ca o viata), de-a lungul careia trebuie sa profiti de orice sansa pentru a nu ajunge la capat de unul singur. Desigur, intr-o lume mai buna vanzatorul de pantofi ar ramane pentru totdeauna cu fata careia i-a vandut o pereche de pantofi roz, batranul nu ar fi abandonat de doamna care e pe moarte, iar copiii ar lega o prietenie solida. Dar nu se intampla tocmai asa.
Filmul a fost descris ca poetic, suprarealist si a luat o gramada de premii (de la Camera d’Or la Sundance). Pacat ca vrand sa ridiculizeze cliseele si sa fie original, cade el insusi in ridicol deseori. Asa ca daca formularile “film independent”, “original”, imprevizibil” va sperie, poate nu ar trebui sa intrati in sala. Cat despre modul de a gandi al regizoarei-scenariste, cel mai bine e sa o ascultati pe ea vorbind despre strazile din Los Angeles: “Cand conduc pe autostrada, ma simt ca si cand mi-as trimite un mail. Nu exist in tranzit. Ma dezintegrez si ma formez din nou cand ajung la destinatie”. Altfel spus, un “Crash” mai mic si mai sensibil…
Tehnologie /Stop-Cadru
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
