Proust si pantofii. De lac

Nici chiar cei mai infocati americanofili nu pot pretinde ca Statele Unite ar fi produs o recolta bogata de filosofi, in afara de Thoreau (Tocqueville nu se pune pentru ca el era de fapt un francez care scria despre America, la fel ca si hipermediatizatul Bernard-Henri Levy, care in ultima vreme e poate mai celebru pentru a sa incredibil de prezervata nevasta decat pentru scrierile lui).
Ca sa revenim la subiect (pe care nici n-am apucat sa-l enunt inainte sa-mi distraga atentia proverbialii cai verzi), chiar daca americanii nu au vreun Platon, Descartes sau Schopenhauer, asta nu-i impiedica sa fie o natie extrem de filosoafa, care traieste conform unui sistem alcatuit din principii care mai de care mai intelepte. Genul de filosofeala pe care poti sa-l gasesti foarte bine intr-o fortune cookie de la nenumaratele restaurante chinezesti din State sau tipul de maxime numai bune de brodat pe sorturile casnicelor preocupate de lume si viata.
Una dintre aceste cugetari suna cam asa: “Daca privesti tot timpul inapoi, nu mai poti sa privesti inainte catre viitor”. Si mi-a fost transmisa, cum altfel decat prin intermediul unuia dintre cele mai bune vehicule pentru filsoofia americana – filmele de desene animate, care sunt burdusite de astfel de indemnuri. “Poti sa fii orice vrei tu sa fii” sau “Urmeaza-ti visul” sunt doar doua care imi vin acum in minte.
Pe de alta parte, desi nu aproba persoanele care privesc inapoi, tot americanii sunt suporterii unui sistem de viata care implica o cultivare ferventa a copilului din tine. Atat de ferventa, incat de multe ori te loveste depresia ca n-ai reusit sa te faci astronaut sau topmodel (asa cum visai cand erai copil) si incepi sa cotizezi la liga psihoterapeutilor si la fondul pentru primele anuale ale directorilor de companii farmaceutice producatoare de antidepresive.
Dar acesta nu este un articol antiamerican. Este despre cum, uneori, chiar e placut sa privesti inapoi (fara manie) si sa dai in mintea copiilor. Mai precis a copilului care ai fost. Cum mi s-a intamplat zilele trecute cand, avand o fereastra de vreo 15 minute de umplut intre doua intalniri, am cazut in hiperprevizibil si am intrat intr-un magazin de pantofi.
Unde, dupa ce m-am holbat la pantofi care mai de care mai ascutiti, mai platforme, mai rosii, mai cu catarame, cu strasuri sau cu pietricele colorate, am decis sa platesc o suma obscena pe o pereche de… pantofi negri de lac.
O versiune doar o idee mai matura a celebrilor pantofi negri de lac cu bareta pe care i-am purtat in fiecare zi de scoala in I-IV. Si pe care la vremea respectiva (cel putin in clasa I cand tocmai promovasem de la cei rosii, “de tanc”) ii consideram o culme a sofisticarii (desi nu cred ca pe atunci cunosteam cuvantul asta).
Freud probabil ca ar avea o groaza de lucruri de spus despre puseul meu proustian. E drept ca pe mine o madlena ma lasa complet rece din simplul motiv ca pe vremea comunismului noi nu aveam acces la asemenea delicatese, dar cred ca si pantofii sunt tot proustieni prin faptul ca imi provoaca memoria involuntara.
Si iata cum probabil Schopenhauer, Descartes si Proust s-ar rasuci in mormant daca ar sti ca o femeie din secolul 21 s-a folosit de numele si opera lor in incercarea de a motiva achizitia unei perechi de pantofi. Dar au fost atat de scumpi, incat era neaparat necesar sa aiba un document justificativ.

Stil de viață /Despre lume si viata