Printre mall-uri, gogosi si zgarie-nori

Cred ca primul lucru pe care l-am observat in aeroportul din San Diego a fost anuntul urias care ii informa pe toti calatorii ca orice glume referitoare la arme sau bombe vor fi luate in serios. Asta, dar si figurile fioroase ale ofiterilor de control m-au ajutat sa-mi dau seama ca nu era indicat ca, in timp ce discutam cu vamesul, sa strecor si vreo doua bancuri cu talibani, adunate de pe Internet.

Pe de alta parte, nu mi s-au adeverit temerile cu privire la aeroporturi ingrozitor de aglomerate, perchezitii amanuntite si, dupa cum imi relatase un coleg “binevoitor”, inspectii cu un scanner care are puterea de a-i vizualiza pe calatori in costumul lui Adam sau al Evei (asa ca degeaba mi-am pus lenjeria cu dantela). Spre evidenta dezamagire a unora dintre pasageri, nimeni nu a pipait pe nimeni si nimeni nu a fost nevoit sa se dezbrace (daca nu punem la socoteala curelele si cate un pantof, pe ici pe colo). Iar cei care nu s-au declarat musulmani radicali sau care nu s-au laudat cu abilitatea si talentul de a manui un lansator de rachete au fost primiti pe pamant american in circa cinci minute.

Ajungand in San Diego, m-am confruntat cu eterna problema a europeanului nimerit in America – strazi foarte largi, trotuare imense, pietoni zero. Ma mir ca nu am fost reperata de vreo masina a politiei in timp ce ma plimbam prin zonele pustii, pentru ca eram, evident, singura persoana care nu se deplasa cu masina, camioneta, jeep-ul, motocicleta sau barca. E drept ca au oprit cateva autobuze ai caror soferi milosi s-au oferit sa ma scape de corvoada mersului pe jos, dar am rezistat eroic, gandindu-ma in acelasi timp ca un sofer bucurestean nu s-ar fi indurat sa opreasca nici daca as fi fost haituita seara tarziu de o banda de asasini.

Oricum, in timpul calatoriei in California, mi-am amintit de romanele lui Henry James si antiteza sa preferata dintre americanul usor naiv, si mai usor impresionabil si extrem de comunicativ si europeanul blazat, mizantrop si suferind de un pronuntat complex de superioritate. Fiecare chelner, sofer de taxi sau functionar cu care am intrat in contact a scos racnete de incantare auzind ca sunt din Romania, ca Romania e o tara din sud estul Europei si ca economia, in general, merge ceva mai bine. Dupa zambetul de 360 de grade si strigatele de “Great”, “How exciting” sau “It’s incredible” as fi putut sa jur ca au inteles, de fapt, ca sunt o bastinasa din Patagonia care face parte din tribul vanatorilor de capete, asa erau de interesati. In orice caz, in momentul in care soferul de taxi a insistat, dintr-un motiv care imi scapa, sa imi ia mai putini bani pentru cursa, m-am intrebat daca nu am ajuns cumva intr-o realitate paralela, unde totul este pe dos. Pentru ca, dupa cum bine stim cu totii, un sofer de taxi nu poate fi niciodata amabil, deoarece asemenea aspecte nu sunt incluse in fisa postului, spre deosebire de mania vitezei, limbajul colorat si urletele, fara de care un taximetrist nu poate face o cariera in domeniu. In alta ordine de idei, traficul este foatre aglomerat, dar, desi am circulat destul de mult cu taxiul, nu am auzit nici un claxon si nici o injuratura. La un moment dat, cand un vehicul imens care mi s-a parut a fi o combinatie ciudata dintre un automobil si un transatlantic, a trecut o idÃ©e cam prea aproape de taxiul in care ma aflam, soferul m-a indemnat sa nu ma sperii, deoarece asa e traficul in metropolele americane – nebunesc. Am petrecut restul plimbarii intre orasul vechi si zgarie norii din centrul nou incercand sa surprind o depasire neregulamentara, un vehicul care sa treaca pe rosu sau care sa nu acorde prioritate pietonior, dar nimic. Am impins cercetarile si mai departe, ca un veritabil jurnalist curajos, si am initiat o traversare printr-un loc nepermis, chiar pe sosea. Masinile care tocmai treceau s-au oprit prompt, fara scrasnete de frana, iar eu m-am pomenit brusc in pragul unui infarct, nu pentru ca as fi fost la un pas de un accident, ci pentru ca soferii mi-au zambit, mu-au intrebat daca totul e in regula si s-au oferit sa ma ajute sa ajung unde vreau. Moment in care am gandit: “Oamenii astia nu au nici urma de temperament” si mi-am continuat drumul, intristata ca nu am avut ocazia sa aud cateva injuraturi “de volan” in America.

Dupa ce ca este imens, San Diego mai este si foarte curat. Cred ca au pus la treaba niste spiridusi care sa curete si sa asfalteze strazile, sa planteze milioane de flori si sa intretina plajele, deoarece, dupa cum noi bucurestenii stim deja, municipalitatea nu ar avea cum sa indeplineasca aceste sarcini, nu pentru ca nu ar vrea, ci pentru ca este imposibil sa mentii un oras intr-o oarecare stare de curatenie.

Inr-o stare de beatitudine nesanatoasa, provocata de curatenia excesiva si de aerul mult prea nepoluat, am aterziat pe malul oceanului, convinsa ca, macar acolo, voi gasi ceva alge si gunoaie de tot felul pe plaja, care sa imi aduca aminte de Romania si care sa-mi mai ostoiasca dorul de casa (pe care nu l-am simtit, dar pentru orice eventualitate). Dezamagire crunta! Alti spiridusi deghizati in oameni patrulau non stop pe plaja si adunau orice urma de gunoi, iar apa era pana si ea foarte curata. Disperata, am cautat macar un ambalaj de bomboane sau o coaja de pepene, dar nu am vazut decat nisip, peste tot doar nisip. De-a dreptul monoton.

Am avut parte si de frustrari, deoarece, contrar asteptarilor mele, mall-urile americane nu sunt locuri magice unde tone de haine minunate sunt disponibile tot anul. Problemele au inceput cand, ochind o pereche draguta de pantaloni, am incercat sa gasesc o pereche pe masura mea, dar m-am lovit de esec pe toata linia, deoarece, americanii fiind un neam maret, au numai haine marete. Astfel incat, dupa vreo doua ore de cautari futile, am inceput sa inteleg ce simtea Alice in Tara Minunilor, cand s-a vazut redusa la o dimensiune insignifianta si inconjurata de uriasi. Nu am suferit insa prea mult, deoarece am observat ca majoritatea articolelor vestimentare se remarca printr-un dispret total la adresa formei si liniei, concentrandu-se asupra confortului. Pe cand eu sunt de parere ca putina suferinta nu a stricat nici unei femei, atata vreme cat e provocata de o pereche de pantofi ultimul racnet sau niste pantaloni in care intri dupa ce nu ai mancat si n-ai baut nimic timp de vreo 5 zile.

Demoralizata de imposibilitatea de a da o groaza de bani pe haine, am incercat, dupa vechea formula, sa-mi inec amarul in mancare. Din nou nu am avut noroc, pentru ca nici aici nu prea e loc de excese. De pilda, la micul dejun, am fost nevoita sa ma multumesc doar cu oua si ceva fructe, pentru ca ani buni de educatie europeana m-au invatat ca nu se poate sa mananci gogosi, chec, prajituri si iar gogosi la micul dejun, dupa cum obisnuiesc yankeii. Am reusit sa dau iama in ceva hamburgeri, pregatiti insa in concordanta cu dieta doctorului Atkins, cu care cred ca oamenii sunt mai familiarizati decat cu Constitutia. Aceasta dieta interzice consumul de carbohidrati (paine, fainoase, cartofi), astfel incat faimosul hamburger sau cheeseburger este servit fara chifla – doar cu o garnitura de legume.

In rest, doresc sa-i multumesc pe aceasta cale surorii mele, care, prin pasiunea sa pentru telenovele, m-a ajutat sa-i inteleg pe vorbitorii de limba spaniola din San Diego (care nu sunt deloc putini). Desi, cand am incercat sa spun si eu ceva, nu-mi veneau in minte decat expresii de genul “Carlos Alberto, jo soy enamorada de tu hermano” sau “mosquita muerta”, niciuna indicata pentru momentul in care faci cunostinta cu cineva, dupa cum am aflat ulterior.

La intoarcere, am calatorit cu un grup de americani de varsta a treia, care, dupa ce s-au declarat absolut entuziasmati de avion, de nori, de golurile de aer, de mancare (!), de intarziere si de perspectiva de a petrece doua saptamani in Romania, au conchis ca e o zi minunata, ca viata e in general superba si ca toti oamenii sunt absolut incantatori. Eu una m-am bucurat ca am aterizat unde trebuie, pentru ca, dupa ce ne-a urat bun venit la bordul aeronavei, ofiterul secund ne-a informat ca “Zborul cu numarul xxx se indreapta catre… (pauza)… AAA, unde anume mergem?” Dupa vreo doua minute si-a amintit ca destinatia se numea Bucuresti si restul zborului a decurs fara probleme.

Iar cand am inhalat aerul plin de praf si gaze de esapament si masina in care ma aflam a intrat intr-o groapa realizata probabil de un meteorit, mi-am dat seama ca ajunsesem in sfarsit acasa.
raluca.badea@zf.ro

Gastronomie