Pivnita de vinuri din Curacao - The Wine Cellar

Dupa ce am reusit un minunat melanj anul trecut intre politica autohtona si mine insumi (avand in vedere ca am atins statutul de grup de interese), am simtit nevoia sa las deoparte pentru ceva vreme caltabosul si sarmalele. Si, cum n-am avut finantarea necesara ca sa petrec Craciunul in Poiana Brasov, a trebuit sa-mi gasesc un loc mai linistit si mai putin solicitant din punct de vedere financiar. Asa am gasit un bilet de avion la reducerile de Craciun si m-am retras putin la Curacao – adica insula unde se face bautura cu acelasi nume. Ceea ce mi-a adus aminte de povestea cu cei doi militieni, care poarta o conversatie foarte interesanta. Unul ii spune celuilalt: “Nevasta-mea e asa de limitata intelectual! Am dus-o la mare si a vazut acolo pasarile alea cu gusa. Si-mi zice: ”Uite ce gaste mari si frumoase”. La care eu i-am spus: ”Femeie, nu sunt gaste – ala e un pelican. Din el se face cerneala””. Asa si cu insula Curacao – e de fapt locul in care se face bautura.

Am aterizat pe insula chiar de Craciun, iar in primele momente am vrut sa fac cale-ntoarsa. Nu de alta, dar socul cladirilor vesele si multicolore a fost prea mare dupa cenusiul Bucurestilor si ma temeam ca nu ma pot adapta. E chiar dificil sa te obisnuiesti cu atatea culori dupa griul vesel din mult-iubitul nostru oras, unde toate sunt de aceeasi nuanta: politica, societatea, vremea. Oare chiar asa trebuie sa fie?

Asa cum spunea Maestrul, fiecare om e un pelerin in cautarea necunoscutului.

Ca sa descoperi Curacao, e, intr-adevar, o aventura geografica, dar si spirituala. In orice caz, multumita lui Dumnezeu si KLM-ului, am ajuns cu bine pe insula minune, unde, dupa ce am trecut de socul culorilor si al curateniei, ma astepta, de fapt, o banalitate infioratoare: in fiecare zi, aceeasi poveste – palmieri, apa turcoaz, 32 de grade Celsius, o briza ca o mangaiere de muiere iubareata si oameni nemaipomeniti. Ce poti sa faci intr-un loc ca asta, unde risti sa te plictisesti de prea mult bine?

Tot Maestrul spune ca produsul cel mai evoluat al civilizatiei este capacitatea de a-ti petrece timpul liber intr-un mod inteligent. Eu nu stiu daca sunt civilizat sau inteligent, dar am incercat si eu sa-mi utilizez timpul liber intr-un mod cat mai constructiv. Nu o sa fac risipa de amanunte despre activitatile pe care le-am praticat pe insula, dar pot sa marturisesc ca, desi aveam ce face, am avut totusi un acut sentiment de sevraj in lipsa posturilor noastre de televiziune. Nu tu o cearta intre politicieni, o manea, nici un accident si nici sange in care sa-ti inmoi dorinta de adrenalina. N-am vazut-o nici pe Monica Dascalu, cu ochisorii ei albastri, spunand dezamagita ca au murit doar sapte persoane intr-un accident pe autostrada.

Adica plictis total. In lipsa ritmului trepidant si palpitant de acasa, am fost nevoit sa ma multumesc sa inot cu delfinii si sa fac scufundari pentru a vedea lumea subacvatica. Desigur – baracudele semanau putin la “ficsonomia obrazului” cu unii dintre parlamentarii nostri, dar in rest n-am avut parte decat de liniste si de culori.

Dar si de descoperiri de restaurante. Pe o insula a carei populatie e putin mai mica decat numarul sufletelor din Drumul Taberei, restaurantele despre care as fi putut scrie de bine sunt mai multe decat cele despre care am scris pana acum in Ziarul Financiar. Iar eu sper ca l-am selectat pe cel mai bun pentru a-l aduce in atentia cititorilor. Dar nu l-am gasit singur – in avion am cunoscut-o pe Vivica, o “curacaoanca” draguta si volubila, care mi-a facut ulterior cunostinta si cu parintii ei: Rob, medicul insulei, si Smirna. Ei m-au invitat la probabil cel mai bun restaurant de pe insula – “Pivnita cu vinuri” (adica “The Wine Cellar”). Nico, proprietarul restaurantului, e un olandez bonom, calm, bine-dispus, cu vorba molcoma, care mi-a amintit de Mos Craciun. O gazda perfecta, care chiar isi primeste oaspetii cu drag si cu vorbe bune pentru fiecare.

Seara, cand am ajuns la restaurant, am intrebat imediat: “Sorici aveti?”. N-aveau. Iar de caltabos nici nu putea fi vorba. Asa ca, pentru doua saptamani, am fost nevoit sa ma pun pe “seafood diet”. Stiti cum e “seafood diet”, nu? “All I see, I eat”. Ceea ce am si facut.

La “The Wine Cellar” am descoperit un local decorat impecabil, cu tablouri pe care nu te-ai astepta sa le gasesti pe o insula si care include un salon frantuzesc extrem de elegant. Combinatia dintre rafinamentul european al restaurantului, palmierii de afara si meniul axat in principal pe fructele de mare iti confera o stare de bine si exotism, ca in romanele lui Maugham.

Pe fundal, saxofonul suna dulce si catifelat, iar lumanarile din restaurant nu se sting din cauza curentului. Chiar daca n-am avut zapada si brazi impodobiti, m-am bucurat de o atmosfera minunata de sarbatoare la 32 de grade.

Ca orice restaurator de clasa, dis-de-dimineata Nico pregateste untul frecat cu usturoi, ca sa obtina o crema delicioasa pentru ca fiecare oaspete sa aiba, la inceputul mesei, paine calda, facuta in casa, si unt aromat, inainte de festinul care va urma.

Cat despre delicatesele culinare din meniu, sunt foarte greu de redat in cuvinte. In timp ce discutam despre economia si frumusetile insulei cu medicul Rob, Nico ne-a adus, pentru antreu, creveti facuti intr-un sos de cimbru, cu tamarind, putina crema de cuisoare, ciuperci de padure taiate feliute subtiri si mirodenii stiute doar de el. Smirna, cu un patriotism local de invidiat, m-a rugat sa le spun tuturor din Romania cat de primitoare e insula si cat de calzi sunt oamenii. Cred ca restaurantul lui Nico e inca un punct pe care Smirna ar putea sa-l treaca la capitolul “mandrie curacaoana”. Dar are dreptate: daca nu s-ar numi Curacao, sunt convins ca ar fi fost botezata Insula Tolerantei. Pe langa cladirile multicolore, pe insula sunt atat de multe culori de oameni si de combinatii intre toti, incat diferenta se reduce la “om bun/om rau”.

Pe de alta parte, dupa cum spunea prea-inteleptul rege Solomon, nimic nu e nou sub soare. Ca, de pilda, faptul ca toti vrem ceea ce nu avem. Desi stiam acest lucru, tot am fost surprins ca Vivica studiaza si ar vrea sa si munceasca in posomorata Olanda, desi are la dispozitie un adevarat paradis terestru. Ei vor in Europa, iar noi vrem sa stam la soare si palmieri.

In timpul acesta, nu stiam la ce sa fiu atent – la gusturile divine din farfuria cu creveti sau la discutia spumoasa cu comesenii? Si asa, mancand cate un crevete si mai vorbind despre Europa, am ajuns si la felul principal – Nico ne-a pus pe masa o minunatie: homar de stanca (rock lobster). Bucati mari si albe de carne de homar, cu un gust inegalabil, peste care se turnase un sos aramiu din ciuperci de padure, piper alb si scortisoara. Combinatia crustaceelor cu ciupercile de padure aproape negre mai include si un piure de cartofi dulci si o garnitura de legume proaspete (mazare, mini-morcovi si conopida crocanta). In acele momente, nu mi-a parut deloc rau ca nu mi-am petrecut Revelionul la Sura Dacilor. Nu ca as avea ceva impotriva Surei, numai ca m-am bucurat sa schimb costumul de schi cu o pereche de pantaloni scurti si o camasa de in, care m-au facut sa ma simt mai vioi.

La desert, am avut parte de spuma de ciocolata alba cu migdale prajite, delicios de crocante si de prajituri cu mere si scortisoara, din Olanda copilariei lui Nico. Dulciurile savuroase au facut cina mai mult decat festiva si regala. Ceea ce arata ca si pe o insula de 100.000 de oameni se pot face minuni. De altfel, marimea unei natii nu e data de numarul de locuitori, asa cum marimea unui om nu e data de greutatea corporala. Cand portughezii au descoperit Curacao, au trimis misionari ca sa-i invete se bastinasi cum sa ajunga in Rai. Ceea nu a insemnat ca i-au lasat sa ajunga si in Portugalia.

Dar lucrurile au luat o intorsatura pozitiva pentru Curacao, care a devenit colonie olandeza, adaugand culoarea locala la rigoarea Olandei si creand astfel o natie demna de invidiat.

In orice caz, Pivnita cu vinuri in mod cert poate fi considerata una dintre atractiile turistice din Curacao, impreuna cu plajele cu nisip alb si fin, apa transparenta si Academia de delfini, unde chiar poti inota cu delfinii. E o experienta fantastica, pe care n-ar trebui sa o rateze nimeni. Chiar terapeutica, pentru ca ofera relaxare totala, ca, de altfel, si o cina la The Wine Cellar.

Asa ca, saptamana viitoare, daca aveti drum prin Curacao, nu care cumva sa nu treceti pe la The Wine Cellar. Va promit ca nu o sa regretati.

Altfel, m-am bucurat sa revin in tara si m-am linistit ca Valea Oltului va fi dinamitata corespunzator si reconstruita in timp util.

Iar in 2006 ne fac cu ochiul cele mai mari posibilitati de pana acum. Daca vom si reusi sa le valorificam, asta se va vedea doar la sfarsitul acestui an. Pana atunci, vom lua masa impreuna de cateva ori.

Bine v-am regasit!

peter.imre@zf.ro

Concordiastraat, Curacao, N.A. Rezervari la: +599/461-2178/767-4909.

Cultură