Peter Imre: Viva Argentina!

Dupa ce o saptamana a trebuit sa ma chinui prin sudul Frantei, la restaurante instelate Michelin, cu amarata aia de ciorba de peste numita bouillabaisse, mi-a fost cam frica sa-mi reiau ritmul bucurestean. Si, gandindu-ma la distanta care ne desparte de Buenos Aires, m-am gandit sa ma duc la restaurantul Argentine, ca daca nu-mi place mancarea macar sa dau vina pe incompatibilitatea culturala.
Mie imi place foarte mult Argentina. Am vizitat din ea cam jumatate de kilometru, si asta pe deasupra unei cascade imense – Iguacu (partea argentiniana). In schimb, am citit si am fantasmat mult despre tara asta. Nici nu stiu daca e patria celei mai sanatoase vite sau a celei mai nesanatoase economii. In orice caz, e o tara despre care toti credem ca stim multe, dar de fapt nu prea avem habar de nimic. Tin minte ca in adolescenta eram atat de fascinat de posibilitatea aventurilor prin pampas si de tango, incat de multe ori visam sa emigrez in Argentina.
Lasand la o parte fanteziile mele despre pampas, tango, Evita Peron si alte simboluri argentiniene, principalul factor care m-a manat la restaurantul Argentine din Bucuresti a fost imaginea unei fripturi de vita.
Deja, de la intrare, m-a linistit faptul ca nu canta Gil Dobrica (desi n-am nimic cu el, Doamne fereste), ci locul rasuna de acordurile pasionale ale unui tango care autentifica atmosfera. Acel tango despre care se spune ca e expresia verticala a unei dorinte orizontale. Sigur ca ar fi penibil sa reducem Argentina la locuri comune precum Evita, desi trebuie sa recunosc ca, pentru mine, pe lista celor mai bune zece filme facute vreodata, Evita se afla printre primele cinci locuri.
Si, cu toate ca ce spun acum e un truism, totusi, epoca Peron sumarizeaza cel mai bine Argentina. De la violenta la aristocratie, de la nationalism la povestea materializata a Cenusaresei, de la extreme geografice pana la extreme sociale, de la intelectualitatea brilianta (Jorge Luis Borges) la sindicatul macelarilor. Macar la extreme in foarte multe privinte seamana cu noi – desi, la noi tangoul e inlocuit cu o doina de jale.
Aici, la restaurantul argentinian din Bucuresti, nu faci nimic altceva decat sa traiesti pentru o ora-doua intr-o lume latina, pasionala. E Argentina adusa la noi.
Contrar cantecului, nu-i nimic a plange la Argentine, doar a te bucura.
Entradas, adica antreurile argentiene, sunt o combinacion argentiniano, adica, mai pe romaneste, tot felul de bunatati: empanadas – placintele pufoase umplute cu carne de vita frageda, tocata marunt cu ceapa, pasta de porumb, rulada cu muschi de vita si spanac, o crema de ficat fina ca o spuma, pe ditamai platoul, cu rosii proaspete si paina alba, moale, facuta in casa. Limba de vita e ca foita de tigara, fina si bine marinata, cu patrunjel deasupra.
A fost o combinatie de inceput atat de incantatoare, incat de-acum stiu ca tot ce va veni nu poate fi decat extraordinar.
Chelnerasul nostru arata de parca tocmai ar fi picat din pampas, cu pantaloni stramti, camasa verde descheiata din care i se itea pieptul. Ce mai – dadea impresia ca de-abia descalecase. Dar unde o fi fost calul?
Omul ne-a adus si o supa de vacuta – vreau sa ma fac foarte bine inteles: supa, nu ciorba. O fi vita diferita sau stie bucatarul ceva, sau ambele. Nu stiu exact, dar, in orice caz, e o zeama de mare clasa, cu bucatele de carne de vita asa de moale ca se desface singura, bine fiarta, cu legume sanatoase (morcovi dulci, cartofi albi ca zapada, ceapa, patrunjel) si cu mirodenii. Ne-au adus si un bol de smantana proaspata, pe care iti vine sa o mananci goala. Mergea supa asta cu painea alba si pufoasa din cos intr-o armonie ca ritmurile de tango.
Am observat in sudul Frantei si m-am obisnuit in saptamana care a trecut sa nu aud muzica in restaurantele bune, pentru ca nu e nimic mai placut decat vocea iubitei si zgomotul facut de lingura in bolul cu bouillabaisse. Cu toate astea, trebuie sa recunosc ca sprintarul tango de la Argentine nu facea altceva decat sa te imbie si mai mult la masa si la povesti. Acordeonul si chitara merg perfect cu combinacion argentiniano.
Iar incaperile mari, vopsite in rosu sangeriu (ca doar sud-americanii au sangre caliente, nu?) si perdelele de voal in aceeasi nuanta iti dau impresia ca te afli in saloanele aristocrate din Buenos Aires (acei aristocrati pe care Evita a reusit repede sa-i goneasca). Cat de romantic pare nationalismul peronian si cat de nelalocul lui e intr-o tara europeana… De altfel, programul lui Peron se putea rezuma in cateva cuvinte: “Get all the businesses back, get all the English out”. Sigur, e destul de usor sa faci asta intr-un continent unde mai sunt doar doua tari care conteaza.
In adunatura lor economica, Mercosur, exista trei tari care sunt fiecare mai mari decat toata Europa: Argentina, Brazilia si Mexic.
Dar sentimentele lor de mandrie nationala i-au costat destul de scump in disputa asupra a ceea ce pana la urma e doar un manunchi de insulite pline de gainat: Faulkland.
Revenind la culinariile noastre, am tot sperat ca pana la nunta o sa mai slabesc putin. Ceea ce e o formulare eleganta a faptului ca, in realitate, comisarul de acasa mi-a ordonat sa pierd macar 5 kilograme. Daca mai vin o data la restaurantul argentinian o sa pierd 5 kilograme doar daca nu mai umblu cu geanta diplomat.
La felul principal am mancat, ce altceva, vita argentiniana, despre care tin sa va spun ca-si merita renumele.
Mare bucurie ca, pe langa vitele astea autohtone, avem si o vacuta gustoasa. Toate fripturile au fost facute in fata noastra pe o plita de marmura bine incinsa, pe care carnea sfaraia de mama focului si emana un miros de-ar fi trezit si mortii. Ce-i drept, plita mai degaja si o caldura intensa, ceea ce sunt convins ca ar fi fost foarte agreabil prin decembrie, dar asa, in toiul lui august, pe la vreo 40 de grade, nu face decat sa arate cat de departe merg eu cu sacrificiile pentru a le relata cititorilor tot ce se intampla prin restaurante.
Dupa ce am gustat din muschiul la gratar, am avut o revelatie: vita asta nu e congelata, ci a venit pe picioarele ei din Argentina pana in fata casei, dupa care s-a sinucis aici ca sa fie cat mai proaspata. Si, inainte sa se arunce in barda, a mugit: “Don’t cry for me, Argentina”. Mandrie nationala, nu altceva.
Ce mi-a lipsit totusi in toata frumusetea asta a fost portretul Evitei, simbolul Argentinei si al hiperinflatiei.
Pe langa ea, ministrul nostru de finante e un tandru incepator cu taxa lui pe viciu cu tot. Si vedeti, totusi, concluzia este ca Evita e trecatoare, dar vita e eterna!
Cel putin eu mi-as fi dorit ca muschiul fraged de vita sa dureze o eternitate, ca nu ma mai saturam de carnea aromata si atat de bine facuta. Excelenta si vrabioara cu un guleras de grasime care ii confera si mai mult gust. Toate sunt bune, dar nimic nu bate (nici macar nu concureaza) chorizo, un carnat facut in casa din carne de vaca de prima calitate – mai tineti minte vita care s-a sinucis la intrare, nu?
Ei bine, o parte din avutia ei a fost pusa deoparte, iar macelarul iscusit a facut un carnat cu mirodenii si boabe de mustar uscat, care totusi, pe platoul fierbinte de marmura, lasa un pic de suc. Pe langa carnatii astia, mititeii de la Gil par niste scobitori.
Seamana cu carnatii facuti de bunicul meu, care ii ducea in afumator, punea rumegus si ii lasa la uscat. Spre vara deveneau asa uscati ca se rupeau.
Chorizo asta de la Argentine in mod cert nu are egal prin Bucuresti. Nici nu-mi trebuie altceva decat un carnat din asta, cu cartofi la cuptor cu smantana si cu rondele mari de ceapa prajita.
Cui ii mai pasa de burta sau de nunta? Viva Argentina! Traiasca sindicatul macelarilor! Si, desigur, vita. La desert, aceeasi poveste – adica nicio sansa sa ma abtin. Foarte mult dulce di leche, in prajiturele, in rulade si, mai ales, in piesa de rezistenta: tortul milhojas, un fel de millefeuille ? la Buenos Aires, cu cel mai fraged aluat din lume, imbibat cu dulceata de lapte si cu sos caramel.
Dupa toata povestea asta cu vrabioare, carnaciori si muschi la gratar, cum o sa mai dansez tango? Cat despre orizontala, nici nu poate fi vorba. Sangele din creier coboara tot sa ajute digestia, motiv pentru unii ca sa explice de ce nu mai gandesc.
Ce simplu e pentru mine ca eu nu gandesc in general. Si asa, fara sa ma mai gandesc, le dau 5 Imre si mai vin o data saptamana asta pentru carnat.