Pestii dintosi vs Pacientul englez

de Raluca Badea Stil de viață · 18 mai 2007 · 2 min de citit

Avand in vedere ca am o perioada ceva mai grea (iar mi-am visat seful care ma indemna duios spre munca si randament cu ajutorul unui ciomag), m-am decis ca seara (sau noaptea) cand in sfarsit reusesc sa ajung acasa, sa ma relaxez complet si sa imi bucur ochii si mintea cu lucruri incantatoare.
Asa ca, aproape in fiecare noapte, pana la ore tarzii, ma deconectez uitandu-ma la filme de groaza. Preferatul meu de pana acum este cel in care niste pesti mutanti nu numai ca se fac cu niste seturi de dinti pe care le-ar invidia si un crocodil, dar se mai apuca sa se si plimbe prin oras (caci le cresc picioare) si chiar sa se catere in ditamai jeep-ul unde il mananca pe sofer.
Tot in topul preferintelor personale e inclus si monstrul din nu stiu ce pestera care, desi seamana plagiator de mult cu Alien, are totusi ceva in plus: niste aripioare care il ajuta sa se deplaseze mai repede pentru a manca niste oameni care se gaseau si ei prin pestera respectiva. Ca sa nu mai vorbim despre rechinii mutanti care mai au putin si inghit o insula intreaga sau casa bantuita care transforma un sot exemplar si un tata de familie responsabil intr-un soi de terorist (adica dintr-un personaj de basm in varianta reala).
Poate parea cam ciudat ce fac eu pentru relaxare, dar macar imi goleste mintea de probleme (cum pot sa ma mai plang ca m-am certat cu seful in vreme ce personajele din film sunt mancate in modalitati care mai de care mai infioratoare?) si, spre bucuria soferului maniac, macar nu ma mai uit la filme romantice, din care sa ii citez ulterior si din cauza carora sa aiba de suferit pentru ca nu e britanic, nobil, bogat si misterios.
Impotriva tuturor asteptarilor insa, filmul romantic traieste bine mersi, datorita unor fani inflacarati, cum ar fi unul dintre cunoscutii mei, genul destul de dur si cinic in aparenta, dar care se emotioneaza pana la lacrimi la fiecare vizionare (cred ca pana acum sunt vreo cinci) a “Pacientului englez”.
Mie personal mi s-a parut tortura sa zac trei ore urmarind povestea neverosimila a unei asa-zise iubiri in care trei oameni topaie prin desert, ofteaza mult, isi arunca priviri incarcate de semnificatie (cel putin Ralph Fiennes, in secventele in care nu e desfigurat, arata ca si cum ar avea tot timpul o migrena teribila, cand de fapt el vrea sa sugereze ca e indragostit lulea de mirifica Kristin Scott Thomas).
Probabil ca acest articol va provoca o reactie violenta a fanului care deja ma acuza ca ponegresc pe nedrept aceasta “capodopera a cinematografiei”, dar, dupa trei ore de chin chiar am inteles-o pe Elaine din Seinfeld care, obligata sa vizioneze povestea pacientului, se zvarcolea in scaunul de cinematograf implorandu-l pe Fiennes sa moara odata!

Stil de viață /Despre lume si viata