Pe vremea mea... sau nostalgie in floarea tineretii

Desi nu credeam sa mi se intample atat de repede, iata ca a sosit vremea sa scriu un articol de genul “Pe vremea mea…”. In conditii normale, in vremuri normale, cred ca as fi scris (sau spus) asa ceva peste vreo 20-30 de ani, dar, avand in vedere ritmul in care se intampla lucrurile zilele astea, probabil ca n-o sa mai apuc acea venerabila varsta, drept pentru care ma iau si eu de mana, deja, cu mama si bunica si spun cu satisfactie “pe vremea mea…”

Pe vremea mea ma bucuram de zapada iarna, de primavara, de vara si de toamna. Nu mi se intampla ca de la cizme sa sar aproape direct in sandale. Nu se intampla sa ma duc la scoala in pantofi in decembrie sau sa-mi scot cizmele din dulap in aprilie. Vara, cand ploua, chiar in averse si vijelii, nu aveam nici o problema sa merg fara umbrela, pentru ca ploaia era calda si stiam ca nu ma paste vreo bronsita sau pneumonie. Vara trecuta, cand ploua, aveam senzatia ca stropii vin direct de la vreun Pol, atat erau de reci – inghetati de-a dreptul. Tot pe vremea mea, nu existau salturi de temperatura de la o zi la alta – nu cred ca, pana acum, mi s-a intamplat vreodata sa vad cum pica mercurul de la 20 la 10 grade. Nimeni nu vorbea de sfarsitul lumii, de incalzirea globala, de valuri ucigase care o sa inghita America sau Anglia sau nu mai stiu nici eu ce parte a lumii, dupa ce termina de devastat Asia.

Pe vremea mea, bucurestenii nu erau atat de lipsiti de simtire – mama prietenului meu, care si-a luat de mult lumea in cap si a fugit din Bucuresti, vine intr-o scurta vizita, aluneca pe scarile de la metrou (unde gheata domneste din noiembrie si pana in aprilie) si isi rupe mana. Lumea trece pe langa ea imbrancind-o si, in metrou, nimeni nu se ridica sa-i dea locul desi era evident ca nu-si dadea ochii peste cap de placere. La spitalul la care ajunge, asteapta ore intregi pana sa catadicseasca cineva sa se ocupe de ea. Fiind destul de batrana si naiva in ceea ce priveste Bucurestii, ii spun ca ar fi trebuit sa dea bani. Imi raspunde ca a dat 50.000, pentru care se astepta sa o ia prima. Nu ma intelege de ce imi vine si sa rad si sa plang in acelasi timp.

Pe vremea mea, oamenii nu erau in halul asta de stresati, desi lipsurile erau mari si multe. Iar mai apoi, cand eram prin facultate si am citit un articol dintr-o publicatie straina despre efectele fatale ale stresului, m-a pufnit rasul si m-am gandit “Ce inventie si cu stresul asta… Cat de stresat poti sa fii ca sa te imbolnavesti?” M-am lamurit de curand, cand, discutand cu prietenii mei, am aflat ca majoritatea fie iau antidepresive, fie fac sedinte de psihoterapie. Iar cineva mi-a spus “Macar la capitolul asta suntem pe cale sa ii ajungem din urma pe americani – ei nu mai pot trai fara 2-3 antidepresive si noi ne indreptam rapid in aceeasi directie”.

Astept cu incredere anul 2007, cand se pare ca ne vom distra din nou cu predictiile despre iminenta unui cutremur catastrofal. Daca nu fug in munti pana atunci. raluca.badea@zf.ro

Tehnologie